"Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.[...]
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui.
[...]totul este deşertăciune şi vânare de vânt! [...] Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi.[...]" - Eccleziast
De la început, nu mi-a prea plăcut anul acesta. Mă urmărea un sentiment neplăcut, o presimţire a morţii. În urmă cu o săptămână îl rugam pe Flaviu să ne schimbăm traseul de mers acasă. Treceam pe lângă un cimitir şi o mulţime de firme de pompe funebre şi nu reuşeam să-mi scot din cap ofertele afişate cât mai "la vedere". Deşi foloseam acelaşi traseu de multă vreme, până acum o săptămână nu a fost deranjant. În urmă cu 2 zile a murit un unchi, în urma unui infarct. Urmează o înmormântare care mă îngrozeşte. În timpul zilei e mai bine. Am ce să-i dau de lucru minţii şi fug de spaimele mele in munca mea, glumesc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, zâmbesc, fac conversaţie, nu mă lamentez. Noaptea însă...Totul pare creat pentru a amplifica temerile mele - întunericul, insomnia şi amintirile altor experienţe neplăcute...
Moartea aşează lucrurile într-o altă lumină. Lucrurile care par de obicei importante (serviciul, cariera, banii, cheltuielile, regulile) se atrofiază, devin nesemnificative, iar lucrurile pe care le treci cu vederea şi le amâni (familia, vacanţele pe care vrei să le faci, visele pe care vrei să le îndeplineşti "într-o zi") capătă imperativitatea unei urgenţe. Cauţi să spui vorbele pe care nu le-ai spus oamenilor pe care îi preţuieşti şi încerci să nu rosteşti vorbe despre care ştii că ar putea răni.
Antrenorul meu, dl. Bucur, spunea "Nu-mi permit să mă cert cu tine pentru că nu ştiu dacă am suficient timp ca să mă împac". Avea dreptate. Cel mai mare câştig al nostru este că putem uita 80 % - 90% din timpul vieţii noastre că vom muri într-o zi...Poate şi cel mai mare ghinion. Parintele Cleopa, un fel de "Ion Creanga"al teologiei, fără titluri academice, dar isteţ şi cu o inteligenţă intuitivă ieşită din comun, spunea că oamenii ar fi mult mai buni dacă ar trăi cu "moartea în faţă". E interesantă ideea. Dacă aş şti că aş muri mâine, ce aş schimba din felul în care viaţa mea arată azi?...
2 comentarii:
Cand eram mai mica ma gandeam cu groaza cum va fi daca una dintre persoanele dragi mie ar fi parasit lumea aceasta :( ma ingrozea acest gand, imi doream sa fiu eu prima care sa plece, pentru ca nu stiu cum as putea infrunta durerea. Eram lasa sa gandesc asa.
E normal sa ne ingrozeasca aceste evenimente si sa ne puna pe ganduri, dar cred ca important este cum trecem peste ele. Trebuie sa invatam din ele si sa mergem mai departe.
Foarte frumos spus si e bine de tinut minte si de aplicat (mai ales!): "Nu-mi permit sa ma cert cu tine pentru ca nu stiu daca am suficient timp ca sa ma impac".
Imi pare rau pentru unchiul tau :(.
Multumesc pentru mesaj, Oana. Sigur că trec toate... Aşa e firea lucrurilor. Sau poate noi trecem prin timp. Oricum, uneori, un popas trist imprima alt ritm pasilor cu care trecem sau schimbă chiar destinaţia spre care ne îndreptăm. E bine aşa.
Trimiteți un comentariu