În sfârșit, după zeci de motive găsite pentru a nu pleca de lângă copii, duminica trecută, nașii noștri au făcut o minune cu noi și ne-au scos din casă. Am fost să vedem un film și am fost însoțiți numai de adulți (ne-am redescoperit oarecum stângaci în astfel de situații, ne-au sălbăticit întru totul copilașii noștri :) ). Filmul pe care l-am văzut se numește Avatar și, probabil, tot restul lumii l-a văzut înaintea noastră.
Povestea filmului e o rețetă de succes, destul de predictibilă, până la urmă: o civilizație "avansată" găsește o alta, "băștinașă", posesoare a unui bun pe care "avansații" îl doresc cu înverșunare pentru a obține bunăstare materială. Un "avansat" accesează lumea băștinașă, îi înțelege și îi asimilează valorile și stilul de viață și se alătură ei în lupta pentru supraviețuire. S-a mai mers pe același scenariu și la alte filme de succes Misiunea, Ultimul samurai, Dansând cu lupii etc. Deși rețete repetate, toate aceste filme mi-au plăcut, iar Avatar nu face excepție.
Ce mi-a reținut însă atenția, mi-a plăcut și mi-a rămas în minte e felul în care Na'vi se salutau: "Te văd". Mi-am amintit de unul dintre cursurile de la psihologie, curs ținut de domnul profesor Miclea. Ne prezenta depresia și ne explica de ce este mare probabilitatea apariției unor episoade depresive atunci când cineva se pensionează. Spunea că pe lângă beneficiul unei activități care îți dă sentimentul utilității ("îi mai sunt cuiva de folos", "cineva are nevoie de mine"), locul de muncă îți mai oferă ceva - șansa de a socializa. Spunea domnnul profesor că simplul fapt că cineva te salută dimineața când ajungi la serviciu are efectul unei "mângâieri psihice". Atunci când o persoană e deprimată se izolează, se retrage din lume, fuge de contacte sociale, își refuză dreptul de a exista și în izolarea ei devine atât de convinsă că nu merită să existe încât gândurile suicidare devin urmarea firească a acestei convingeri. Faptul că cineva te salută înseamnă că ți-a remarcat prezența și această banală confirmare a existenței tale îți dă sentimentul că existența ta are un rost, de vreme ce produce un efect, chiar neînsemnat, asupra cuiva. O dovadă din viața de zi cu zi a acestei realități e situația în care cineva supărat pe altcineva refuză să îl salute. E ca și cum ar zice "Nu meriți atenția mea, respectul meu, îți refuz dreptul de a fi observat. Nu recunosc că exiști. Nu te văd". Un alt exemplu vine din relațiile de cuplu, mai ales în cazul relațiilor mai vechi. Intervine un fel de "Nu te văd" trăit în doi, în care fiecare partener ignoră și nu recunoaște nici un merit al celuilalt. Astfel, marile tăceri care preced marile conflicte dintr-un cuplu, ce altceva sunt decât un mare "Nu te văd" adresat calităților și meritelor celuilalt?
Mi-a plăcut salutul poporului Na'vi din Avatar pentru că, așa cum am înțeles eu, el înseamnă în același timp "Meriți să exiști pentru mine, recunosc că ești parte a comunității din care eu fac parte și te accept pentru tot ceea ce ești și pentru tot ceea ce poți să devii", pe scurt "Te văd".
Mi-a mai plăcut, ca tuturor celor cu care am vizionat filmul, pădurea de pe Pandora, noaptea.
