Lecţii despre cum se poate trăi viaţa

Vorbeam acum două săptămâni cu o prietenă despre copilul ei, adolescent, care "o învăţa" că trebuie să se mai distreze din când în când, pe când ea, îl învăţa pe fiul ei că trebuie să mai lase la o parte distracţia şi să citească, să facă teme, să studieze mai mult. Se amuza prietena mea de faptul că fiul ei îşi putea imagina că ea mai are timp şi, mai ales, chef de distracţie....
Oricum, schimbul de "sfaturi" dintre cei doi m-a pus pe gânduri. Care dintre sfaturi era mai important? Eu cred că amândouă. Doar că, în timp ce pe cel din partea mamei îl acceptăm ca firesc şi implicit, îndemnul copilului ne starneşte un zâmbet. Ce ştie el?
Şi totuşi...Câte am avea de învăţat de la adolescenţi...
Am putea învăţa să trăim ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine şi ar trebui să experimentăm toată viaţa AZI. Vă mai amintiţi de câte lucruri eram capabili într-o zi când eram ca ei? Şcoală, întâlniri cu prietenii, cu "gaşca", întâlnire cu iubitul/iubita, sport, dans sau discotecă până dimineaţa...O zi era o perioadă de timp destul de neclar definită - nu era sigur când începea, tot aşa cum era greu să îţi dai seama când se termina.
Am putea învăţa să credem că suntem omnipotenţi, că nu este nimic ce să nu ne stea în puteri. Când eşti adolescent crezi asta până la cea mai mică particulă a ceea ce eşti tu. Îţi vine o idee şi mintea creează deja scenarii, nu unul, ci zeci de scenarii de a o pune în practică. În timp, această abilitate se pierde sau se atrofiază...Poate pentru că încetăm să mai credem.
Am putea învăţa intensitatea trăirilor. Furia exprimată şi expusă, entuziasmul, exuberanţa, bucuria, pasiunea...Toate descătuşate de inhibiţii, de control. Se trăieşte plenar, în grade absolute.
Am putea învăţa să iubim. Adolescentul ştie că există o singură dragoste adevărată, o singură şansă de a iubi. Asta îl face să se investească deplin în actul iubirii. Pune toate cărţile pe masă, dă tot, se oferă întreg şi tot obiectului iubirii sale. Şi nu este nimic mai important decât timpul petrecut cu iubitul/iubita. Orice poate fi lăsat deoparte pentru a respecta dreptul de a trăi iubirea în toate formele ei. Câţi dintre noi, adulţii, ne mai îndurăm să lăsăm orice altceva pe planul doi pentru a petrece o oră de dragoste pasională, cu "scântei"?
Am putea învăţa să comunicăm în relaţie. Tinerii ştiu să stea ore întregi să vorbească despre orice şi despre nimic. Concluziile nu sunt de genul celor ce pot fi trecute într-o "minută" de şedinţă sau într-un raport. Nu au valoare generală, nu sunt importante,nu schimbă lumea. Sau poate că o schimbă, schimbă lumea lor. Şi, dacă ar fi să comparăm, cred că şi fără un raport care să fie redactat la sfârşit, discuţiile lor sunt mai importante. Ajunge să le priveşti feţele ca să îţi dai seama că aşa stau lucrurile.
Până la urmă, nici nu cred că ar trebui să învăţăm toate lucrurile astea. Trebuie doar să ni le reamintim. Am fost odată adolescenţi. Trebuie să fie ascunsă în noi reţeta.
Nu zic că ceea ce am devenit trebuie demolat. E bun şi echilibrul. Doar că o linie de plutire poate fi conştientizată doar dacă eşti deasupra sau dedesubtul ei. In viaţa noastră echilibrată şi foarte serioasă, avem din când în când nevoie de excese. O noapte pierdută imprudent şi necugetat într-o discotecă la mijlocul săptămânii poate resuscita energia adolescentină de care avem nevoie a doua zi ca să fim serioşi şi să ne jucăm rolul asumat, în mod profesionist.

Lucruri de care (nu) avem nevoie - partea a II-a

După antrenamentul de dimineata urma spălatul din cap până în picioare la pârâu. Apa era rece ca gheaţa. Cei Mari îi vegheau pe cei mici ca să fie siguri că nu chiulesc la această activitate. Tentaţia chiulului era mare, apa era rece...Şi,totuşi, nici o baie cu spumă şi nici un duş în Cluj nu reuşeşte să genereze acea căldură molcuţă pe care o simţeam după un spălat la pârâu :). Mai e ceva - deşi stăteam câte 3 săptămâni, în corturi, pe munte şi ne spălam cu apă rece ca gheaţa, nimeni nu a răcit vreodată. E ceva tainic acolo.

După "duş" urmează micul dejun. După antrenamentul de dimineaţă care începe cu 3 ture pe deal, o tură însemnând 1 km de alergare în pantă, nu-ţi prea vine să înfuleci că ştii că urmează a doua zi cu alte 3 ture. Dar asta era reacţia mea, bineînţeles. Ceilalţi, băieţii îndeosebi, înfulecau de parcă nici nu văzuseră şi nici nu vor mai vedea o masă plină. Aaaa, am uitat să vă spun, mâncam toţi împreună, jos, pe iarbă. O folie imensă ţinea loc de masă. În munte au fost si ani când am avut 70 de participanti la tabără. Acum nu mai sunt aşa mulţi...Părinţii vor condiţii şi au pretenţii sofisticate pentru copiii lor. Vor apă caldă, televizor în cameră, loc de unde se pot cumpăra chipsuri şi conectare la internet.

Mai mergeam după lemne în timpul zilei. Deh, trebuia să facem provizii pentru 3 săptămâni. Nu era de glumit. Depindeam de lemne. Şi după apă mergeam. Fiecare ducea şi aducea câte 2 sticle (PET-uri) de la un izvor curat situat la o oarecare depărtare de tabără.

Seara, ne adunam la un ceai, pe lângă foc, cu mic cu mare şi cântam. Piese de la Pasărea Colibri, cântece populare, piese de la Cargo, cântece din Cenaclul Flacăra. Şi cei slabi, şi cei tari, şi şmecheraşii (c-aveam şi câte unul din ăsta cu noi), şi timizii - toţi cântau, toţi se vroiau parte a sărbătorii spontane din fiecare seară...Erau vremuri tare frumoase...

Pentru mine muntele a avut un rol special. Am început prin a-l urî. Uram pasional fiecare pietricică de pe panta pe care alergam. Îmi doream să se surpe dealul ăla nenorocit care îmi arăta în fiecare pas cât de slabă sunt. Mi se tăia respiraţia şi mă ustura pieptul înăuntru de efort. În plus, aerul e rarefiat acolo. Pe lângă faptul că nu ştiam eu să respir, chiar dacă aş fi ştiut nu prea aveam ce. Era un calvar. Am vrut să cobor din tabără a doua zi după ce am ajuns acolo. Nu ştiu să-mi fi fost mai ruşine de neputinţa mea, decât mi-a fost atunci. A venit apoi Domnul Antrenor şi m-a întrebat de ce vreau să plec- Eu am spus că vreau să plec pentru că e prea greu şi nu pot să rezist. Eram hotărâtă să renunţ de tot. Nu numai la munte, ci şi la karate. Mi-a spus atunci să mă gândesc bine, să nu decid pe loc şi mi-a mai spus "Nu există NU POT, dar există NU VREAU". Atunci l-am urât şi pe el. Mă lipsea de singura scuză confortabilă pe care o găsisem. Dacă nu puteam era simplu, era dincolo de ce puteam eu să fac, era în afara controlului meu. Era neputinţă. Ce vină are un neputincios? NU VREAU punea în cârca mea totul. Era doar o lene atitudinală. Intenţionată, vădită, expusă. Nasol de tot.

A doua zi m-a trezit înainte să-i trezească pe restul şi am pornit amândoi la alergare. Au fost momente când am alergat pe loc, dar nu m-am oprit. Niciodată. Nici un pas. A fost cea mai mare victorie pe care am repurtat-o în luptă cu mine însumi. E important însă un lucru. Am avut ajutor. Este ceva în mine care nu se exprimă, nu iese la suprafaţă decât cu ajutor din partea cuiva. Când simt că ajutorul nu există, mi-e tare greu şi lucrurile simple capătă forme complexe. Poate şi numai pentru că nu am cu cine împărţi şi gusta o victorie.

După ce am urât muntele, el mi-a devenit cel mai bun prieten. Acolo am slăbit spectaculos, acolo m-am îndrăgostit prima dată. Muntele a fost martorul primului sărut, muntele mi-a oprit privirea asupra lui Flaviu.

Viaţa poate fi trăită incredibil de simplu. Acolo, în 3 săptămâni de dormit în corturi coapte, şi rupte, şi prăpădite, în 3 săptămâni de împărţit tot apă, lemne, haine cu alţii ca tine, lumea capătă alte înţelesuri. Dintr-o dată, lucruri cum sunt banii, pereţii, maşinile, tot ce poate oferi confort se anulează ca semnificaţie şi importanţă. Ştie muntele să scoată multe trăsături -bune sau rele - din fiecare în parte. Acolo, contează să poţi să te bazezi pe cel de lângă tine. Eu am o formă de a-mi clasifica prietenii: sunt unii cu care aş merge pe munte şi sunt alţii cu care nu aş merge pe munte. Pentru mine asta spune tot, pentru alţii poate să nu însemne absolut nimic. Dincolo de toate nimicurile, sunt importanţi oamenii, e important felul în care te poate face să te simţi cineva şi contează felul în care poţi tu să-i faci pe ceilalţi să se simtă. Contează să crezi şi contează să vrei. Aşa totul devine posibil. Şi contează să depui efort, să alergi pe loc dacă trebuie, dar să nu renunţi niciodată să crezi că poţi urca dealul. Dacă vrei.

Un profesor tare drag de la Facultatea de Psihologie - un munte de inteligenţă - făcea o remarcă: spunea că oamenii sunt nişte fiinţe extrem de vulnerabile, datorită inteligenţei lor. Undeva, pe lungul drum al evoluţiei, inteligenţa şi-a pierdut rolul adaptativ. În timp ce toate celelalte fiinţe au evoluat dezvoltându-şi capacităţi şi mecanisme interne, omul a dezvoltat mecanisme exterioare pentru a se adapta: nu ne-a mai crescut un rând de piele sau mai mult păr pe corp pentru a ne feri de frig, ci ne-am făcut case cu izolare termică şi haine groase; nu ne învăţăm copiii să meargă ţinându-i de mâini, ci le cumpărăm premergătoare (se reduce astfel cea mai intimă formă de comunicare - atingerea - într-una din cele mai intime relaţii - relaţia mamă-copil); muncim nu ca să supravieţuim, aşa cum ar fi normal să se întâmple şi cum fac toate celelalte fiinţe de pe pământ, ci muncim pentru bunăstare. Cât de departe suntem de ce am putea să fim? Cât de clar putem să vedem pădurea de copaci? Orientarea asta spre a avea în loc de a fi, spre a distruge în loc de a construi, spre a vorbi distructiv în loc de a acţiona constructiv, mă obosesc câteodata, peste măsură. Atunci se profilează umbra sumbră a unui munte pe care NU mai POT să-l urc şi când nu vine nimeni lângă mine să urce muntele alături, îmi dau seama că nici NU mai VREAU s-o fac.

Mai vreau doar căldura molatecă de după un spălat la pârâu...şi somn, muuult somn...

Lucrurile de care (nu) avem nevoie - partea I

3 săptămâni sora mea este în Muntele Mare Băişoara.

De 13 ani, o mână de oameni urmează acelaşi ritual: pornesc cu o grămadă de unelte - corturi, folii de plastic, sfori, cuţite, topoare, cuie, un joagăr :) (genial aparat pentru abdomene, by the way). Întâi merg "Cei Mari" - cu excepţia Antrenorului şi a Domnişoarei Profesoare (sora mea), ei au vârste cuprinse între 13 şi 19 ani. Sunt toţi cu viaţa bubuind prin vene, sunt nemuritori (nu cred că vor învăţa a muri vreodată) şi pe deplin inconştienţi. Această mână de oameni ridică pentru 3 săptămâni o altă lume, din nimic. În locuri pe care numai "Cei Mari" din anii trecuţi le ştiu, se găsesc piloni mari de lemn (busteni) din care se vor construi toate obiectele bazei de antrenament şi faimoasa "Bucătărie" - un fel de adăpost, mai sărac decât o colibă de cioban, dar suficient ca să permită gătirea unei mese calde, indiferent de vremea de afară. Tot ascunse sunt şi cărămizile vetrei focului - "de parca nu s-ar mai gasi altele dacă astea s-ar fura", ar putea zice cârcotaşii. Păi nici nu se mai găsesc altele la fel. Cărămizile de care vă spun ştiu sute de cântece rostite seara la un ceai, ştiu taine şoptite în timpul vreunei gărzi făcute pe timp de furtună şi ştiu prime săruturi şi prime iubiri împărtăşite seara, pe-ascuns, după ce a adormit domnul Antrenor care "nu era de acord" cu ele, deşi zâmbea ades pe sub mustaţa deasă de pe o faţă cu trăsături dure, atunci când se retrăgea în cort "să mai citească".


Ziua începe acolo când răsare soarele. Începe cu un Kata de respiraţie, făcut numai de centurile negre şi de Domnul Antrenor. Se face Kanku-Dai - asa se numeste lanţul de exerciţii de luptă cu un adversar imaginar. În limba română înseamnă Răsăritul Soarelui - frumos, nu?. Apoi se face un kata care se numeste Hangetsu (nu stiu ce înseamnă în limba română), dar e un exerciţiu care creşte capacitatea respiratorie şi solicită inima foarte mult. După ce se încheie cele 2 kata-uri şi se face salutul, tot Cei Mari se duc, iau sticle goale şi pornesc în alergare - alergare în pantă, prin bălţi, printre bolovani, la vale - 3 km - până La Poduri, un cătun, cu nişte mătuşi şi bunici bune la suflet care, în schimbul unui kg de roşii, le dau Celor Mari lapte proaspăt muls de la vitele pe care le au. În primul an când am urcat acolo erau 11 mătuşi, anul trecut mai erau 3...E greu la munte şi oamenii au îmbătrânit şi nu mai pot străbate drumul lung din satul Băişoara până sus, în capul muntelui, bătrân şi el. Odată laptele colectat, începe drumul înapoi, tot 3 km, dar făcut în marş de data asta, ca să nu se strice laptele de la atâta zdruncinare.

Când ajung în tabără se dă deşteptarea, atunci când Antrenorul tună (nu mi-a fost dat să aud glas mai puternic ca al Antrenorului) "Aliniereaaaa!". Ies copiii din corturi buimaci de somn unii, alţii sar de prin pădure de pe unde i-au trimis primele impulsuri fiziologice ale zilei:).

...

S-a trezit Ana. Dar voi continua povestea, poate, la noapte :).