Sarbatoarea mea

Anuca, fetiţa mea, e sărbătoarea mea personala în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.

Despre dorinte in psihologia cognitiva

"Pornind de la mecanismele de baza ale funcţionării cognitive, psihologia (Beck, 1976, Ellis, 1962) propune o perspectivă care acoperă un segment larg al populaţiei. Astfel, putem avea un număr nelimitat de dorinţe; ceea ce contează este modul în care le formulăm! Unii dintre noi uită că nu sunt dumnezei (şi că dorinţa noastră exprimată în cuvânt nu devine automat realitate) şi, pornind de la dorinţe fac un salt metafizic şi ajung să considere că dacă ei doresc ceva, atunci acel ceva trebuie cu necesitate să se întâmple. Raţional ar fi să ne dorim cât mai multe lucruri, dar să nu uităm că simplul fapt că ne dorim ceva, oricât de mult, nu înseamnă că acel lucru trebuie să se întâmple.
[...]
Plastic spus, sfânta treime a nebuniei este formată din: (1) eu trebuie cu necesitate...(de exemplu, să reuşesc, să fiu primul); (2) ceilalti trebuie cu necesitate...(de exemplu, să mă respecte); (3) viaţa trebuie cu necesitate...(de exemplu, să fie dreaptă). Dacă am flexibiliza şi am transforma acest stil absolutist în unul preferenţial - (1)eu prefer şi fac tot ceea ce depinde de mine...(de exemplu, să reuşesc, să fiu primul); (2) mi-ar plăcea şi fac tot ceea ce depinde de mine ca ceilalţi...(de exemplu, să mă respecte); (3) mi-ar plăcea şi fac tot ceea ce depinde de mine ca viaţa...(de exemplu, să fie dreaptă) -, atunci mare parte a psihopatologiei ar fi eliminată"

Dan David - Psihologie clinică şi psihoterapie

If I Had My Child To Raise Over Again

If I Had My Child to Raise Over Again
by Diane Loomans

If I had my child to raise all over again,
I'd do less correcting, and more connecting,
I'd take my eyes off my watch, and watch with my eyes.
I would care to know less and know to care more.
I'd take more hikes and fly more kites.
I'd stop playing serious, and seriously play.
I'd run through more fields and gaze at more stars.
I'd do more hugging, and less tugging.
I would be firm less often, and affirm much more,
I'd build self-esteem first, and the house later.
I'd teach less about the love of power and more about the power of love.

"Şi ce fată frumuşică are mama"

"[...] Iată-mã: tot eu cea veche.
Ochii? Hai, ce mai pereche
Si ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar a'cui? Si la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Si sunt voinică
Cine-a zis ca eu sunt mică?
Uite, zău! Acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa.
Si ce fată frumuşică
Are mama!

Mã gândeam eu ca-s frumoasă
Dar cum nu? Si mama-mi coasă
Sort cu flori, minune mare
Nu-s eu fata ca oricare.
Mama poate fi faloasă
Că mã are.[...]"

La oglindă - George Coşbuc

Over it , all...

Cu Ana pe plaja la o duşcă de...lapte :))

Completă şi fericită...

"Shut up and kiss!"

Privind un foc de tabără în Băişoara adolescenţei mele :)

"[...] Life is too short to have sorrow
You may be here today and gone tomorrow
You might as well get what you want
So go on and live, baby go on and live [...]"
(Aaron Neville - Tell it like it is)

Burnout

Sunt iar în "sincopă" de dispoziţie afectivă. Cel mai des mi se întâmplă la serviciu, când aud câte-o răutate, câte un lucru prost înţeles sau rău intenţionat...Ştiu un cântec care exprimă exact ce simt în momentele astea:

"[...] Căci n-am greşit cu nimic
Dar cât am pătimit
Hulit am fost fără rost
De cei ce i-am iubit
Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Şi zorile s-au dus
Ce rece bate vantul
Am aşteptat înfrigurat
Să mă întorc 'napoi
M-aţi judecat, condamnat,
Dar cine sunteţi voi?

[...]

Dar daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de doi ani de pribegie
Inc-o mie dulce-a mai rămas

Căzut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s speranţele?
N-a mai rămas niciuna.

Un gând subit, nerostit
Mă-ncremeneşte-n loc
Ce-am aşteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat

Daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de voi
Prieteni de beţie
Dintr-o mie câţi au mai ramas.

[...]

Doar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astăzi doare sărutul pe obraz..."
(Phoenix - În umbra marelui urs)

Cel mai adesea fug "în căşti" ca să nu mai aud sau să nu-mi mai pese. Aş fugi până acasă la Ana mea, să îmi ia gâtul în braţele ei mici şi să zică "Hai dagă dagă mami!". Şi asta o să şi fac. Nu am nevoie de lucrurile asta în viaţa mea. Sunt atâtea lucruri frumoase de cunoscut în lumea asta, atâţia oameni înzestraţi, atâtea locuri de văzut. Ce rost are atâta energie cheltuită pentru cine nu dă doi bani pe lucrurile pe care le fac, pentru cine nu poate să înţeleagă buna intenţie şi dorinţa de a face din locul unde muncim un loc unde să ne simţim mai bine şi mai "împreună"?

Am să dau mărgăritarele mele cui va şti să le preţuiască. Nu-i răutate. E numai moderaţie şi bună chibzuială.
Să facă alţii mai bine, în locul meu. Mie mi-a ajuns.

De Paste

Esti bun Doamne

de Radu Gyr

Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău
Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici in milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de par dospit din cer nu din argilă.

Nu ţi-am râvnit nici razele subţiri,
Nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri
şi-ţi tot îngân osânda din icoane.

Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

Cu necerşită slavă mă încarci
Şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge
Oftând mă uit la rănile-mi prea largi
Şi-ţi cresc alături, sânge lângă sânge.

Fără cuvinte

Mă minunez neîncetat de cât de multe poate spune faţa unui om...Sunt persoane care găsesc frumuseţe în peisaje. Pentru mine faţa unui om este cel mai interesant spectacol. Privesc cu plăcere schimbul rapid al unei expresii cu o alta, gesturile, apropierile şi îndepărtările. Sunt multe lucruri pe care o astfel de observaţie ţi le dezvăluie. Îmi face plăcere să urmăresc "jocurile" pe care oamenii le joacă unii cu alţii. Uneori e vesel. Alteori joaca unora îi costă pe ceilalţi, îi doare. Se vede şi asta.
Pentru mine e ca şi cum m-aş uita la un film cu subtitrare. De fapt, nu are importanţă dacă sonorul e pe "mute". Semnificaţiile ascunse ale celor care tocmai s-au spus sau care tocmai s-au petrecut sunt "la vedere", în gesturile şi pe chipurile lor. Ceea ce fac, felul în care privesc, felul în care le sună vocea spune mult mai multe decât cuvintele lor. E o lume pe care o pot accesa doar observând-o. Din experienţa mea, nu e bine să intervii verbal în această lume. Ceea ce spun gesturile, privirile, feţele coincide rareori cu ceea ce spun cuvintele şi oamenii nu-şi doresc să fie expuşi. Atunci pretind că n-am văzut nimic sau mă retrag.
Spectacolul nonverbal se desfăşoară peste tot. Pot sta ore în şir privind oamenii şi nu mă plictisesc. Şi joc şi eu ca toată lumea. Uneori mai bine, alteori mai prost.

Plecare din lume

"Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.[...]
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui.
[...]totul este deşertăciune şi vânare de vânt! [...] Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi.[...]" - Eccleziast

De la început, nu mi-a prea plăcut anul acesta. Mă urmărea un sentiment neplăcut, o presimţire a morţii. În urmă cu o săptămână îl rugam pe Flaviu să ne schimbăm traseul de mers acasă. Treceam pe lângă un cimitir şi o mulţime de firme de pompe funebre şi nu reuşeam să-mi scot din cap ofertele afişate cât mai "la vedere". Deşi foloseam acelaşi traseu de multă vreme, până acum o săptămână nu a fost deranjant. În urmă cu 2 zile a murit un unchi, în urma unui infarct. Urmează o înmormântare care mă îngrozeşte. În timpul zilei e mai bine. Am ce să-i dau de lucru minţii şi fug de spaimele mele in munca mea, glumesc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, zâmbesc, fac conversaţie, nu mă lamentez. Noaptea însă...Totul pare creat pentru a amplifica temerile mele - întunericul, insomnia şi amintirile altor experienţe neplăcute...
Moartea aşează lucrurile într-o altă lumină. Lucrurile care par de obicei importante (serviciul, cariera, banii, cheltuielile, regulile) se atrofiază, devin nesemnificative, iar lucrurile pe care le treci cu vederea şi le amâni (familia, vacanţele pe care vrei să le faci, visele pe care vrei să le îndeplineşti "într-o zi") capătă imperativitatea unei urgenţe. Cauţi să spui vorbele pe care nu le-ai spus oamenilor pe care îi preţuieşti şi încerci să nu rosteşti vorbe despre care ştii că ar putea răni.
Antrenorul meu, dl. Bucur, spunea "Nu-mi permit să mă cert cu tine pentru că nu ştiu dacă am suficient timp ca să mă împac". Avea dreptate. Cel mai mare câştig al nostru este că putem uita 80 % - 90% din timpul vieţii noastre că vom muri într-o zi...Poate şi cel mai mare ghinion. Parintele Cleopa, un fel de "Ion Creanga"al teologiei, fără titluri academice, dar isteţ şi cu o inteligenţă intuitivă ieşită din comun, spunea că oamenii ar fi mult mai buni dacă ar trăi cu "moartea în faţă". E interesantă ideea. Dacă aş şti că aş muri mâine, ce aş schimba din felul în care viaţa mea arată azi?...

20

Ca toate adolescentele de-o varsta cu mine, imi imaginam scenarii despre cum va fi povestea mea de iubire. Scenariile urmau o cale romantic-siropos-dulceaga, asa cum sunt ele prescrisre de filmele si cartile de aventuri care pot inflacara mintea unei fete. EL, marele El, intra in scena fie ca sa ma salveze dintr-o situatie extrem de riscanta, fie suflecandu-si manecile pentru a descarca un camion plin cu trandafiri, fie frumos si dorit de toate fetele, dar dorindu-ma numai pe mine.
Niciodata nu mi-am inchipuit ca cel care urma sa fie tatal copilului meu va intra in viata mea printr-o simpla atingere. N-a fost un sarut si n-a fost nimic vulgar. Mainile ni s-au atins cu totul intamplator. Nu ne-am tinut de maini. Pur si simplu ne-am atins mainile accidental. Atunci ceva, nevazut, fluid, a inceput sa curga prin sange din varful capului pana in varful degetelor de la picioare. Un fel de ceva electric, muscand placut fiecare particula a corpului si explodand in fiecare celula a trupului meu. Neavand nici atunci, nici acum o definitie clara, o notiune sau o explicatie pentru ceea ce simteam, am reactionat in singura modalitate "fireasca"- am evitat sa-l intalnesc (oricum nu-mi placea, nu era deloc cum trebuia sa fie eroul meu) si nu am povestit nimic cu el despre eveniment o saptamana. Dupa o saptamana a venit la mine si mi-a spus cu o disperare si ingrijorare nedisimulate in glas "Trebuie sa te intreb, nu mai rezist fara sa stiu - ce ai simtit in 20 seara? Eu nu pot sa mi te scot din minte de atunci". Stia!
Nu inteleg nici azi ce ne-a legat atunci si cum ne-a legat. Indiferent ce a fost, se pare ca a fost destul de puternic ca sa ne aduca impreuna. Nu a fost un drum usor intre momentul Alfa si prezent. Am avut si avem luptele si incercarile noastre, asa cum toate familiile le au. Avem insa in noi inceputul, "copilaria" relatiei noastre si suntem, inca, prima si singura iubire a celuilalt.

Cred ca oamenii se indragostesc de multe ori. Starea de indragostire apare fara controlul sau vointa noastra. O privire, un gest, o anumita tonalitate a vocii, o fantezie, un chip, un zambet sunt suficiente sa porneasca o furtuna de fluturi fara sa ai prea mare control sau vreo intentionalitate. Gabriel Garcia Marquez spunea ca "oamenii cred ca nu mai pot sa se indragosteasca pentru ca sunt batrani, cand, de fapt, imbatranesc pentru ca cred ca nu se mai pot indragosti". Iubirea insa implica alegere, implica intentionalitate, implica un fel de angajament nescris de a te dedica si darui unei singure persoane - ALESULUI sau ALESEI. Chiar daca orice iubire incepe cu o indragostire, nu toate indragostirile ajung iubiri. Iubirea e un drum lung, greu si comun asumat. Te poti indragosti de nenumarate ori, si, poate, de mai multe persoane fara sa controlezi mare lucru, dar, cu certitudine, alegi pe cine sa iubesti.

Eu aleg sa-l iubesc pe Flaviu, sotul meu. Am parcurs impreuna un drum care nu a fost si nu este usor, dar aleg sa-l iubesc pe el. Mi-a daruit cele mai minunate daruri din lumea asta toata dragostea lui si, deocamdata:), o fetita.

Despre cum pot fi parcurse anumite distante

Am aflat ca in lumea asta mare si extraordinar de costisitoare, lucrurile mici si ieftine fac diferenta. E foarte interesant, daca stau sa ma gandesc.


Uite, mie mi s-a intamplat ca distanta dintre suparare si bucurie (ce distanta!) sa stea odata intr-un buchet de ghiocei.

Alta data s-a intamplat ca distanta dintre sentimentul de singuratate si sentimentul de apartenenta la o comunitate sa se anuleze cand am avut casa plina de oameni pe care nu-i invitasem, dar care au simtit ca trebuie sa fie cu mine intr-un anumit moment:).

Distanta dintre nepasare si interes a fost parcursa usor cu un buchet de flori si o privire (un anumit fel de privire) din partea cui mi-e drag:).

Si intr-o alta clipa, distanta dintre o realitate mai putin atragatoare si un vis cu o gradina cu pomi, cu licurici si cu albine a devenit mai scurta prin prezenta a 4 pitici de gradina in viata mea. :)

Distanta dintre lumea asta si Rai se cuantifica intr-un singur zambet al Anei. Dar, pentru ca oamenilor mari si incompleti, ca mine, nu le e permis sa acceseze acest teritoriu, sederea e doar de scurta durata. Cam cat sa arunci o privire pe gaura cheii. Destul si-atat!

Uite, chiar si aici, pe blog. Distanta dintre mesajul anterior si mesajul de acum e de o... PRIMAVARA :):).

Concluzia:

In lumea simtirilor si trairilor mele distantele mari se parcurg cu lucruri mici. Uneori trebuie doar sa le caut cu atentie. Selectiv.Alteori trebuie doar sa astept sa treaca timpul cu norii si furtunile lui ca sa vina Primavara.

Si...lucrurile mici sunt la indemana si la inaltimea mea :) Pentru restul - exista Mastercard. Sau cardul Transilvania :).

Evaluari / Autoevaluari

De ce e nevoie ca cineva sa imi spuna care e valoarea mea? De ce nu putem trai pur si simplu cu constiinta faptului ca suntem valorosi per se?

Octavian Paler spunea ca cea mai cinstita comparatie este cea facuta cu tine insuti.
Cursurile de psihologie sociala spun ca nu ne putem defini ca identitati, ca persoane decat prin raportare la ceilalti. Bunaoara, nu ma pot defini ca scunda decat prin a ma raporta la cel putin inca o persoana mai inalta ca mine.
Cartile si studiile de psihologie industrial-organizationala si cercetarile de management al performantelor au produs tomuri de articole pe tema evaluarii performantelor...
De unde aceasta nevoie? O nevoie atat de imperativa, incat si atunci cand faci eforturi in dorinta de a evita o comparatie cu alte persoane, tot te atinge, te lezeaza, te frustreaza, o concluzie la care ajungi parcurgand inconstient si neintentionat acest proces de autoevaluare. "Unde ma situez eu in comparatie cu celalalt?" pare sa fie sloganul care guverneaza o cursa scapata de sub control in care toti ne-am inscris.
Am constatat ca o actiune in sine, un gest poate primi valente sensibil diferite atunci cand apare comparatia. Un bine primit si acceptat poate sa fie perceput cu totul negativ prin raportare la altii.

Personal, ma stradui constient si dedicat sa ma ghidez dupa regula lui Octavian Paler. Sa ma compar cu mine insumi. Trist e ca, din orice directie incep, "imi da cu virgula", cum spune cineva cunoscut. Cum as putea sa ma compar cu EU de la 18 ani? Dar cu EU CARE AS PUTEA FI?
Si asa, esuand lamentabil in a fi superioara altora prin a reusi constient sa nu fac comparatie cu altii, astept si eu, mediocru si banal, confirmarea propriei valori, confirmarea propriei identitati din partea celorlalti, cu convingerea ca ei vor vedea "obiectiv" si vor actiona ca atare. Sunt o mama buna? O s-o spuna Ana, alegand bratele in care sa alerge atunci cand e strigata. Sunt frumoasa? O s-o spuna cateva complimente, priviri sau flori . Sunt iubita, respectata, dorita de cei pe care ii consider apropiati? O s-o spuna numarul de prieteni care imi cauta compania, numarul de prieteni cu care impart momentele importante, numarul de prieteni cu care imi petrec vacantele. Sunt recunoscuta ca valoare si fac o diferenta in lumea mea prin felul in care imi inteleg munca? O s-o spuna felul in care sunt auzita cand am o dorinta, felul in care ma privesc oamenii cu care lucrez, felul in care sunt rasplatita. Sunt fericita?...

"Imi da cu virgula". Si n-ar fi nicio problema, daca virgula nu ar aparea dupa un zero.

...

"Nesomn

Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricinã cã-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
cã nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred cã suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot sã stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici sã dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot sã dorm din tristeţea
de a nu mã vedea neapãrat
şi fãrã de mine
când stã noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate sã stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea."

Nichita Stanescu

...