20

Ca toate adolescentele de-o varsta cu mine, imi imaginam scenarii despre cum va fi povestea mea de iubire. Scenariile urmau o cale romantic-siropos-dulceaga, asa cum sunt ele prescrisre de filmele si cartile de aventuri care pot inflacara mintea unei fete. EL, marele El, intra in scena fie ca sa ma salveze dintr-o situatie extrem de riscanta, fie suflecandu-si manecile pentru a descarca un camion plin cu trandafiri, fie frumos si dorit de toate fetele, dar dorindu-ma numai pe mine.
Niciodata nu mi-am inchipuit ca cel care urma sa fie tatal copilului meu va intra in viata mea printr-o simpla atingere. N-a fost un sarut si n-a fost nimic vulgar. Mainile ni s-au atins cu totul intamplator. Nu ne-am tinut de maini. Pur si simplu ne-am atins mainile accidental. Atunci ceva, nevazut, fluid, a inceput sa curga prin sange din varful capului pana in varful degetelor de la picioare. Un fel de ceva electric, muscand placut fiecare particula a corpului si explodand in fiecare celula a trupului meu. Neavand nici atunci, nici acum o definitie clara, o notiune sau o explicatie pentru ceea ce simteam, am reactionat in singura modalitate "fireasca"- am evitat sa-l intalnesc (oricum nu-mi placea, nu era deloc cum trebuia sa fie eroul meu) si nu am povestit nimic cu el despre eveniment o saptamana. Dupa o saptamana a venit la mine si mi-a spus cu o disperare si ingrijorare nedisimulate in glas "Trebuie sa te intreb, nu mai rezist fara sa stiu - ce ai simtit in 20 seara? Eu nu pot sa mi te scot din minte de atunci". Stia!
Nu inteleg nici azi ce ne-a legat atunci si cum ne-a legat. Indiferent ce a fost, se pare ca a fost destul de puternic ca sa ne aduca impreuna. Nu a fost un drum usor intre momentul Alfa si prezent. Am avut si avem luptele si incercarile noastre, asa cum toate familiile le au. Avem insa in noi inceputul, "copilaria" relatiei noastre si suntem, inca, prima si singura iubire a celuilalt.

Cred ca oamenii se indragostesc de multe ori. Starea de indragostire apare fara controlul sau vointa noastra. O privire, un gest, o anumita tonalitate a vocii, o fantezie, un chip, un zambet sunt suficiente sa porneasca o furtuna de fluturi fara sa ai prea mare control sau vreo intentionalitate. Gabriel Garcia Marquez spunea ca "oamenii cred ca nu mai pot sa se indragosteasca pentru ca sunt batrani, cand, de fapt, imbatranesc pentru ca cred ca nu se mai pot indragosti". Iubirea insa implica alegere, implica intentionalitate, implica un fel de angajament nescris de a te dedica si darui unei singure persoane - ALESULUI sau ALESEI. Chiar daca orice iubire incepe cu o indragostire, nu toate indragostirile ajung iubiri. Iubirea e un drum lung, greu si comun asumat. Te poti indragosti de nenumarate ori, si, poate, de mai multe persoane fara sa controlezi mare lucru, dar, cu certitudine, alegi pe cine sa iubesti.

Eu aleg sa-l iubesc pe Flaviu, sotul meu. Am parcurs impreuna un drum care nu a fost si nu este usor, dar aleg sa-l iubesc pe el. Mi-a daruit cele mai minunate daruri din lumea asta toata dragostea lui si, deocamdata:), o fetita.

Despre cum pot fi parcurse anumite distante

Am aflat ca in lumea asta mare si extraordinar de costisitoare, lucrurile mici si ieftine fac diferenta. E foarte interesant, daca stau sa ma gandesc.


Uite, mie mi s-a intamplat ca distanta dintre suparare si bucurie (ce distanta!) sa stea odata intr-un buchet de ghiocei.

Alta data s-a intamplat ca distanta dintre sentimentul de singuratate si sentimentul de apartenenta la o comunitate sa se anuleze cand am avut casa plina de oameni pe care nu-i invitasem, dar care au simtit ca trebuie sa fie cu mine intr-un anumit moment:).

Distanta dintre nepasare si interes a fost parcursa usor cu un buchet de flori si o privire (un anumit fel de privire) din partea cui mi-e drag:).

Si intr-o alta clipa, distanta dintre o realitate mai putin atragatoare si un vis cu o gradina cu pomi, cu licurici si cu albine a devenit mai scurta prin prezenta a 4 pitici de gradina in viata mea. :)

Distanta dintre lumea asta si Rai se cuantifica intr-un singur zambet al Anei. Dar, pentru ca oamenilor mari si incompleti, ca mine, nu le e permis sa acceseze acest teritoriu, sederea e doar de scurta durata. Cam cat sa arunci o privire pe gaura cheii. Destul si-atat!

Uite, chiar si aici, pe blog. Distanta dintre mesajul anterior si mesajul de acum e de o... PRIMAVARA :):).

Concluzia:

In lumea simtirilor si trairilor mele distantele mari se parcurg cu lucruri mici. Uneori trebuie doar sa le caut cu atentie. Selectiv.Alteori trebuie doar sa astept sa treaca timpul cu norii si furtunile lui ca sa vina Primavara.

Si...lucrurile mici sunt la indemana si la inaltimea mea :) Pentru restul - exista Mastercard. Sau cardul Transilvania :).

Evaluari / Autoevaluari

De ce e nevoie ca cineva sa imi spuna care e valoarea mea? De ce nu putem trai pur si simplu cu constiinta faptului ca suntem valorosi per se?

Octavian Paler spunea ca cea mai cinstita comparatie este cea facuta cu tine insuti.
Cursurile de psihologie sociala spun ca nu ne putem defini ca identitati, ca persoane decat prin raportare la ceilalti. Bunaoara, nu ma pot defini ca scunda decat prin a ma raporta la cel putin inca o persoana mai inalta ca mine.
Cartile si studiile de psihologie industrial-organizationala si cercetarile de management al performantelor au produs tomuri de articole pe tema evaluarii performantelor...
De unde aceasta nevoie? O nevoie atat de imperativa, incat si atunci cand faci eforturi in dorinta de a evita o comparatie cu alte persoane, tot te atinge, te lezeaza, te frustreaza, o concluzie la care ajungi parcurgand inconstient si neintentionat acest proces de autoevaluare. "Unde ma situez eu in comparatie cu celalalt?" pare sa fie sloganul care guverneaza o cursa scapata de sub control in care toti ne-am inscris.
Am constatat ca o actiune in sine, un gest poate primi valente sensibil diferite atunci cand apare comparatia. Un bine primit si acceptat poate sa fie perceput cu totul negativ prin raportare la altii.

Personal, ma stradui constient si dedicat sa ma ghidez dupa regula lui Octavian Paler. Sa ma compar cu mine insumi. Trist e ca, din orice directie incep, "imi da cu virgula", cum spune cineva cunoscut. Cum as putea sa ma compar cu EU de la 18 ani? Dar cu EU CARE AS PUTEA FI?
Si asa, esuand lamentabil in a fi superioara altora prin a reusi constient sa nu fac comparatie cu altii, astept si eu, mediocru si banal, confirmarea propriei valori, confirmarea propriei identitati din partea celorlalti, cu convingerea ca ei vor vedea "obiectiv" si vor actiona ca atare. Sunt o mama buna? O s-o spuna Ana, alegand bratele in care sa alerge atunci cand e strigata. Sunt frumoasa? O s-o spuna cateva complimente, priviri sau flori . Sunt iubita, respectata, dorita de cei pe care ii consider apropiati? O s-o spuna numarul de prieteni care imi cauta compania, numarul de prieteni cu care impart momentele importante, numarul de prieteni cu care imi petrec vacantele. Sunt recunoscuta ca valoare si fac o diferenta in lumea mea prin felul in care imi inteleg munca? O s-o spuna felul in care sunt auzita cand am o dorinta, felul in care ma privesc oamenii cu care lucrez, felul in care sunt rasplatita. Sunt fericita?...

"Imi da cu virgula". Si n-ar fi nicio problema, daca virgula nu ar aparea dupa un zero.