luni, 2 iulie 2007

Lucruri de care (nu) avem nevoie - partea a II-a

După antrenamentul de dimineata urma spălatul din cap până în picioare la pârâu. Apa era rece ca gheaţa. Cei Mari îi vegheau pe cei mici ca să fie siguri că nu chiulesc la această activitate. Tentaţia chiulului era mare, apa era rece...Şi,totuşi, nici o baie cu spumă şi nici un duş în Cluj nu reuşeşte să genereze acea căldură molcuţă pe care o simţeam după un spălat la pârâu :). Mai e ceva - deşi stăteam câte 3 săptămâni, în corturi, pe munte şi ne spălam cu apă rece ca gheaţa, nimeni nu a răcit vreodată. E ceva tainic acolo.

După "duş" urmează micul dejun. După antrenamentul de dimineaţă care începe cu 3 ture pe deal, o tură însemnând 1 km de alergare în pantă, nu-ţi prea vine să înfuleci că ştii că urmează a doua zi cu alte 3 ture. Dar asta era reacţia mea, bineînţeles. Ceilalţi, băieţii îndeosebi, înfulecau de parcă nici nu văzuseră şi nici nu vor mai vedea o masă plină. Aaaa, am uitat să vă spun, mâncam toţi împreună, jos, pe iarbă. O folie imensă ţinea loc de masă. În munte au fost si ani când am avut 70 de participanti la tabără. Acum nu mai sunt aşa mulţi...Părinţii vor condiţii şi au pretenţii sofisticate pentru copiii lor. Vor apă caldă, televizor în cameră, loc de unde se pot cumpăra chipsuri şi conectare la internet.

Mai mergeam după lemne în timpul zilei. Deh, trebuia să facem provizii pentru 3 săptămâni. Nu era de glumit. Depindeam de lemne. Şi după apă mergeam. Fiecare ducea şi aducea câte 2 sticle (PET-uri) de la un izvor curat situat la o oarecare depărtare de tabără.

Seara, ne adunam la un ceai, pe lângă foc, cu mic cu mare şi cântam. Piese de la Pasărea Colibri, cântece populare, piese de la Cargo, cântece din Cenaclul Flacăra. Şi cei slabi, şi cei tari, şi şmecheraşii (c-aveam şi câte unul din ăsta cu noi), şi timizii - toţi cântau, toţi se vroiau parte a sărbătorii spontane din fiecare seară...Erau vremuri tare frumoase...

Pentru mine muntele a avut un rol special. Am început prin a-l urî. Uram pasional fiecare pietricică de pe panta pe care alergam. Îmi doream să se surpe dealul ăla nenorocit care îmi arăta în fiecare pas cât de slabă sunt. Mi se tăia respiraţia şi mă ustura pieptul înăuntru de efort. În plus, aerul e rarefiat acolo. Pe lângă faptul că nu ştiam eu să respir, chiar dacă aş fi ştiut nu prea aveam ce. Era un calvar. Am vrut să cobor din tabără a doua zi după ce am ajuns acolo. Nu ştiu să-mi fi fost mai ruşine de neputinţa mea, decât mi-a fost atunci. A venit apoi Domnul Antrenor şi m-a întrebat de ce vreau să plec- Eu am spus că vreau să plec pentru că e prea greu şi nu pot să rezist. Eram hotărâtă să renunţ de tot. Nu numai la munte, ci şi la karate. Mi-a spus atunci să mă gândesc bine, să nu decid pe loc şi mi-a mai spus "Nu există NU POT, dar există NU VREAU". Atunci l-am urât şi pe el. Mă lipsea de singura scuză confortabilă pe care o găsisem. Dacă nu puteam era simplu, era dincolo de ce puteam eu să fac, era în afara controlului meu. Era neputinţă. Ce vină are un neputincios? NU VREAU punea în cârca mea totul. Era doar o lene atitudinală. Intenţionată, vădită, expusă. Nasol de tot.

A doua zi m-a trezit înainte să-i trezească pe restul şi am pornit amândoi la alergare. Au fost momente când am alergat pe loc, dar nu m-am oprit. Niciodată. Nici un pas. A fost cea mai mare victorie pe care am repurtat-o în luptă cu mine însumi. E important însă un lucru. Am avut ajutor. Este ceva în mine care nu se exprimă, nu iese la suprafaţă decât cu ajutor din partea cuiva. Când simt că ajutorul nu există, mi-e tare greu şi lucrurile simple capătă forme complexe. Poate şi numai pentru că nu am cu cine împărţi şi gusta o victorie.

După ce am urât muntele, el mi-a devenit cel mai bun prieten. Acolo am slăbit spectaculos, acolo m-am îndrăgostit prima dată. Muntele a fost martorul primului sărut, muntele mi-a oprit privirea asupra lui Flaviu.

Viaţa poate fi trăită incredibil de simplu. Acolo, în 3 săptămâni de dormit în corturi coapte, şi rupte, şi prăpădite, în 3 săptămâni de împărţit tot apă, lemne, haine cu alţii ca tine, lumea capătă alte înţelesuri. Dintr-o dată, lucruri cum sunt banii, pereţii, maşinile, tot ce poate oferi confort se anulează ca semnificaţie şi importanţă. Ştie muntele să scoată multe trăsături -bune sau rele - din fiecare în parte. Acolo, contează să poţi să te bazezi pe cel de lângă tine. Eu am o formă de a-mi clasifica prietenii: sunt unii cu care aş merge pe munte şi sunt alţii cu care nu aş merge pe munte. Pentru mine asta spune tot, pentru alţii poate să nu însemne absolut nimic. Dincolo de toate nimicurile, sunt importanţi oamenii, e important felul în care te poate face să te simţi cineva şi contează felul în care poţi tu să-i faci pe ceilalţi să se simtă. Contează să crezi şi contează să vrei. Aşa totul devine posibil. Şi contează să depui efort, să alergi pe loc dacă trebuie, dar să nu renunţi niciodată să crezi că poţi urca dealul. Dacă vrei.

Un profesor tare drag de la Facultatea de Psihologie - un munte de inteligenţă - făcea o remarcă: spunea că oamenii sunt nişte fiinţe extrem de vulnerabile, datorită inteligenţei lor. Undeva, pe lungul drum al evoluţiei, inteligenţa şi-a pierdut rolul adaptativ. În timp ce toate celelalte fiinţe au evoluat dezvoltându-şi capacităţi şi mecanisme interne, omul a dezvoltat mecanisme exterioare pentru a se adapta: nu ne-a mai crescut un rând de piele sau mai mult păr pe corp pentru a ne feri de frig, ci ne-am făcut case cu izolare termică şi haine groase; nu ne învăţăm copiii să meargă ţinându-i de mâini, ci le cumpărăm premergătoare (se reduce astfel cea mai intimă formă de comunicare - atingerea - într-una din cele mai intime relaţii - relaţia mamă-copil); muncim nu ca să supravieţuim, aşa cum ar fi normal să se întâmple şi cum fac toate celelalte fiinţe de pe pământ, ci muncim pentru bunăstare. Cât de departe suntem de ce am putea să fim? Cât de clar putem să vedem pădurea de copaci? Orientarea asta spre a avea în loc de a fi, spre a distruge în loc de a construi, spre a vorbi distructiv în loc de a acţiona constructiv, mă obosesc câteodata, peste măsură. Atunci se profilează umbra sumbră a unui munte pe care NU mai POT să-l urc şi când nu vine nimeni lângă mine să urce muntele alături, îmi dau seama că nici NU mai VREAU s-o fac.


Mai vreau doar căldura molatecă de după un spălat la pârâu...şi somn, muuult somn...

Niciun comentariu: