Vorbeam acum două săptămâni cu o prietenă despre copilul ei, adolescent, care "o învăţa" că trebuie să se mai distreze din când în când, pe când ea, îl învăţa pe fiul ei că trebuie să mai lase la o parte distracţia şi să citească, să facă teme, să studieze mai mult. Se amuza prietena mea de faptul că fiul ei îşi putea imagina că ea mai are timp şi, mai ales, chef de distracţie....
Oricum, schimbul de "sfaturi" dintre cei doi m-a pus pe gânduri. Care dintre sfaturi era mai important? Eu cred că amândouă. Doar că, în timp ce pe cel din partea mamei îl acceptăm ca firesc şi implicit, îndemnul copilului ne starneşte un zâmbet. Ce ştie el?
Şi totuşi...Câte am avea de învăţat de la adolescenţi...
Am putea învăţa să trăim ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine şi ar trebui să experimentăm toată viaţa AZI. Vă mai amintiţi de câte lucruri eram capabili într-o zi când eram ca ei? Şcoală, întâlniri cu prietenii, cu "gaşca", întâlnire cu iubitul/iubita, sport, dans sau discotecă până dimineaţa...O zi era o perioadă de timp destul de neclar definită - nu era sigur când începea, tot aşa cum era greu să îţi dai seama când se termina.
Am putea învăţa să credem că suntem omnipotenţi, că nu este nimic ce să nu ne stea în puteri. Când eşti adolescent crezi asta până la cea mai mică particulă a ceea ce eşti tu. Îţi vine o idee şi mintea creează deja scenarii, nu unul, ci zeci de scenarii de a o pune în practică. În timp, această abilitate se pierde sau se atrofiază...Poate pentru că încetăm să mai credem.
Am putea învăţa intensitatea trăirilor. Furia exprimată şi expusă, entuziasmul, exuberanţa, bucuria, pasiunea...Toate descătuşate de inhibiţii, de control. Se trăieşte plenar, în grade absolute.
Am putea învăţa să iubim. Adolescentul ştie că există o singură dragoste adevărată, o singură şansă de a iubi. Asta îl face să se investească deplin în actul iubirii. Pune toate cărţile pe masă, dă tot, se oferă întreg şi tot obiectului iubirii sale. Şi nu este nimic mai important decât timpul petrecut cu iubitul/iubita. Orice poate fi lăsat deoparte pentru a respecta dreptul de a trăi iubirea în toate formele ei. Câţi dintre noi, adulţii, ne mai îndurăm să lăsăm orice altceva pe planul doi pentru a petrece o oră de dragoste pasională, cu "scântei"?
Am putea învăţa să comunicăm în relaţie. Tinerii ştiu să stea ore întregi să vorbească despre orice şi despre nimic. Concluziile nu sunt de genul celor ce pot fi trecute într-o "minută" de şedinţă sau într-un raport. Nu au valoare generală, nu sunt importante,nu schimbă lumea. Sau poate că o schimbă, schimbă lumea lor. Şi, dacă ar fi să comparăm, cred că şi fără un raport care să fie redactat la sfârşit, discuţiile lor sunt mai importante. Ajunge să le priveşti feţele ca să îţi dai seama că aşa stau lucrurile.
Până la urmă, nici nu cred că ar trebui să învăţăm toate lucrurile astea. Trebuie doar să ni le reamintim. Am fost odată adolescenţi. Trebuie să fie ascunsă în noi reţeta.
Nu zic că ceea ce am devenit trebuie demolat. E bun şi echilibrul. Doar că o linie de plutire poate fi conştientizată doar dacă eşti deasupra sau dedesubtul ei. In viaţa noastră echilibrată şi foarte serioasă, avem din când în când nevoie de excese. O noapte pierdută imprudent şi necugetat într-o discotecă la mijlocul săptămânii poate resuscita energia adolescentină de care avem nevoie a doua zi ca să fim serioşi şi să ne jucăm rolul asumat, în mod profesionist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu