Sunt iar în "sincopă" de dispoziţie afectivă. Cel mai des mi se întâmplă la serviciu, când aud câte-o răutate, câte un lucru prost înţeles sau rău intenţionat...Ştiu un cântec care exprimă exact ce simt în momentele astea:
"[...] Căci n-am greşit cu nimic
Dar cât am pătimit
Hulit am fost fără rost
De cei ce i-am iubit
Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Şi zorile s-au dus
Ce rece bate vantul
Am aşteptat înfrigurat
Să mă întorc 'napoi
M-aţi judecat, condamnat,
Dar cine sunteţi voi?
[...]
Dar daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de doi ani de pribegie
Inc-o mie dulce-a mai rămas
Căzut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s speranţele?
N-a mai rămas niciuna.
Un gând subit, nerostit
Mă-ncremeneşte-n loc
Ce-am aşteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat
Daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de voi
Prieteni de beţie
Dintr-o mie câţi au mai ramas.
[...]
Doar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astăzi doare sărutul pe obraz..."
(Phoenix - În umbra marelui urs)
Cel mai adesea fug "în căşti" ca să nu mai aud sau să nu-mi mai pese. Aş fugi până acasă la Ana mea, să îmi ia gâtul în braţele ei mici şi să zică "Hai dagă dagă mami!". Şi asta o să şi fac. Nu am nevoie de lucrurile asta în viaţa mea. Sunt atâtea lucruri frumoase de cunoscut în lumea asta, atâţia oameni înzestraţi, atâtea locuri de văzut. Ce rost are atâta energie cheltuită pentru cine nu dă doi bani pe lucrurile pe care le fac, pentru cine nu poate să înţeleagă buna intenţie şi dorinţa de a face din locul unde muncim un loc unde să ne simţim mai bine şi mai "împreună"?
Am să dau mărgăritarele mele cui va şti să le preţuiască. Nu-i răutate. E numai moderaţie şi bună chibzuială.
Să facă alţii mai bine, în locul meu. Mie mi-a ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu