miercuri, 5 septembrie 2007

Despre cunoaşterea oamenilor

Lucrez în domeniul resurselor umane. Nu ştiu dacă am mai spus undeva pe blog...Dacă întrebi oamenii cam ce face cineva în resurse umane, probabil primul răspuns ar fi "selecţie şi recrutare de personal". Într-adevăr, mare parte din munca mea, asta înseamnă - interviuri. Nu este o muncă uşoară. Nu este uşor să decizi după o oră de discuţie cu o persoană, dacă aceasta e sau nu potrivită pentru un post. Îţi trebuie cunoştinţe de psihologie, fler sau talent şi îţi trebuie experienţă. Dintre toate cele trei condiţii, ultimele două sunt esenţiale. Ce este talentul în interviu? Eu cred că e abilitatea înnăscută şi antrenată de a scoate maximum de informaţii despre o persoană folosind minimum de indicii şi capacitatea de a face predicţii asupra performanţelor pornind de la aceste informaţii. Într-o oră trebuie să decizi dacă persoana din faţa ta poate face o muncă o lună, 6 luni, 1 an, dacă îi va plăcea să facă acea muncă şi dacă se va înţelege sau nu cu grupul în care va intra. Cred, fără falsă modestie, că am acest talent. Am la activ mai multe selecţii reuşite, decât selecţii nereuşite. Nu cred că cineva se poate lăuda cu un procent de sută la sută selecţii reuşite sau cu 0 erori de selecţie. Nici eu n-o fac. Pot, în cele mai multe cazuri, să intuiesc răspunsurile la întrebările de mai sus, folosind ora alocată unui interviu.
Am însă o mare problemă - nu pot să fac predicţii pentru oamenii pe care-i cunosc şi pe care într-un fel sau altul îi iubesc, îi îndrăgesc...Nu pot să-i cunosc cu adevărat. Între mine şi cunoaşterea lor intervine ceva. Eu cred că dacă găsesc în oamenii care îmi plac una sau mai multe calităţi admirate (cum ar fi inteligenţa, ambiţia, recunoştinţa, bunul simţ, bunătatea, gustul pentru frumos în orice formă ar fi - poezie, eseu,fotografie), ei nu trebuie să facă nimic - completează mintea mea, cu mincinoasă generozitate restul tabloului. Aşa se întâmplă că atunci când descopăr la cei pe care îi iubesc comportamente şi atitudini de care nu-i credeam în stare mă îngrozesc şi încep să mă tem de ei. Sau de mine - pentru că am văzut atât de eronat...Sunt câteva lucruri pe care le detest visceral: minciuna, prejudecăţile, limitarea perspectivei la propria persoană, îngustimea gândirii, răutatea gratuită, critica neconstructivă, lovirea cuiva care e la pământ sau care e mai slab ca tine. Trăiesc realmente simptome de boală atunci când le întâlnesc în oameni. Cele mai multe lucruri detestate le-am întâlnit la cei pe care i-am iubit iniţial. Nu înţeleg de ce atunci când o persoană nu îmi place de la început, dar reuşesc s-o plac pe parcurs schimbarea se produce progresiv, lent, treptat, pe când dacă o persoană îmi place şi apoi aflu ceva detestabil - această schimbare se produce brusc, ca un trăsnet, neaşteptat şi neprevăzut. Nu înţeleg cum mai pot oamenii să mă surprindă. Vorbesc despre cei care-mi plac. Ar trebui să pricep odată pentru totdeauna că nimeni nu e de încredere şi ar trebui să nu-mi mai placă nimeni, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu, cineva mă va surprinde neplăcut. Ar trebui să inventez prezumţia de vinovăţie şi să pornesc de la premisa că oricine din cei apropiaţi, oricare din cei de lângă mine ar putea să îmi facă oricând un mare rău, ar putea să mă dezamăgească într-un mod grav şi neaşteptat. Cu siguranţă ar fi mai sănătos...
E incredibil cât de bătrână şi de obosită mă simt câteodată, cât de puţine ştiu, câte lucruri mai am de învăţat şi ce puţin timp să le învăţ...
Sunt dezorientată. Am mai fost aşa la prima mare minciună pe care mi-a zis-o cineva iubit, la aflarea unui comportament josnic din partea altcuiva pe care îl aşezasem pe un piedestal, la descoperirea unor faţete absolut necunoscute şi neaşteptate la cei din jurul meu...Poate ar trebui să nu-mi mai aleg ca repere oamenii, mereu instabili, incerţi, înşelători...Sau poate nu ar trebui să aştept nimic de la nimeni.
S-a întâmplat să pun mult suflet într-o acţiune care ar fi trebuit să aducă bucurie multor oameni, unii dintre ei apropiaţi sufletului meu. Nu am aşteptat să spună cineva "Mulţumesc". Nu mai sunt copil. Mă aşteptam însă să-i văd bucurându-se...Nu a fost aşa. Nici azi nu pot să îmi explic ce s-a întâmplat şi unde am greşit. Parcă aş fi trăit un capitol scris de Kafka...Acum nu mai contează. Nici măcar eu nu mă mai bucur. M-a costat prea mult suflet...Oamenii sunt diferiţi de felul în care eu îi văd. Mă tem de incapacitatea mea de a-i cunoaşte aşa cum sunt. E un defect de adaptare.

Aş lua o pauză ca un stop cadru într-un film absurd. M-aş închide într-o cameră să pictez globuri frumoase pentru pomul Crăciun. În perfecta lui rotunjime, un glob pentru pomul de Crăciun nu ascunde nici un pericol. Dacă nu se sparge...

Un comentariu:

oana spunea...

Depinde de unde privesti, depinde cum privesti. Uneori, e adevarat: vedem numai partea goala a paharului:(, alte ori vedem doar cea plina:). Cred ca trebuie sa invatam sa vedem lumea asa cum e: cu bune si rele, cu calitati si defecte, cu lucruri corecte si cu greseli. Imi zicea un prieten ca trebuie sa acceptam oamenii din jurul nostru "cu cele cateva parti bune, si cu multele parti mai putin bune". Asa e!
Eu cred, sper, ca omul este bun (are un suflet bun), dar e cam tantalau si face greseli ranind uneori si suflete din jurul lui. Nu suntem perfecti, dar refuz sa cred ca lumea e rea!!
Iar despre lucrul pe care l-ai facut, cel care trebuia sa bucure multi oameni, eu cunosc multi oameni care sunt incantati de ceea ce au primit, care sunt mandrii de ceea ce li s-a dat :), chiar daca au uitat sa multumeasca :(!
Eu iti multumesc pentru ca esti asa cum esti, pentru ca imi esti prietena si pentru ca imi esti tare draga, tu si puiutul tau :).