duminică, 18 octombrie 2009

Mamă

Am două fetiţe minunate.

Ieri eram o fată naivă, luptam pentru un bărbat pe care îl iubeam şi mă trezeam dimineaţa doar pentru momentul în care urma să fim împreună. El fura trandafiri de pe rondourile dintr-un cartier al oraşului în care locuiam. Dezmoştenit de părinţii lui pentru că a ales să mă iubească pe mine, student, fără bani pentru un bilet de troleibuz, străbătea un oraş întreg doar ca să petreacă o clipă alături de mine, să mă privească şi poate, dacă avea noroc, să mă sărute. Ieri.

Azi am două fetiţe minunate. Pe una o cheamă Ana şi pe cealaltă Tincuţa. Ana va avea peste o lună 3 ani, Tincuţa împlineşte azi 5 luni. Ele, fetele mele, m-au ales de mămică. E copleşitor. Lumea mea s-a restrâns între pereţii apartamentului în care locuiesc. La fel şi temele de gîndire, de discuţie. Constat o oarecare stângăcie pe care n-o aveam înainte. Îmi dau seama că toate discuţiile mele se referă la fetiţe. Indiferent de unde încep, ajung la ele şi orice încercare de a aborda alte teme într-o discuţie cu oameni maturi, mă face să mă simt nesigură. E copleşitor să fii răspunzător pentru viaţa şi creşterea copiilor. Cum verifici dacă ceea ce faci e bine? Multe din deciziile pe care le iei işi vor manifesta consecinţele peste ani de zile...Mă tem în fiecare clipă pentru sănătatea lor fizică, psihică, sufletească. Mă tem de multe lucruri. Altădată săream pe stânci sub care se căsca hăul şi eram convinsă că nu se poate întâmpla nimic rău cu mine sau cu cei pe care-i iubeam. Acum...Mă tem de orice, imaginez scenarii care se termină prost...Nu am mai cunoscut asemenea temeri, dar nici nu am mai iubit aşa cum îmi iubesc fetiţele. Nu este cale de întoarcere de la statutul de mamă. Indiferent ce ai fost înainte, statutul de mamă te obligă. Copiii aceia la a căror venire în lume ai participat, vor purta în suflete primele tale îmbrăţişări, primele vorbe auzite încă din pântec, primele zâmbete. E o mare răspundere. Aproape prea mare.
Lumea mea mică dintre pereţii apartamentului în care locuiesc mă strânge, mă înghesuie, mă sufocă, mă înstrăinează, mă anulează. Nu mai sunt nimic altceva în afară de "mamă"...
Tincuţa mă priveşte cu ochii mari şi negri, ochi pe care îi "plănuisem" verzi ca ai mei, şi atunci îmi dau seama: pentru ea, eu sunt toată lumea ei. Mă iubeşte aşa cum sunt şi nu doreşte nimic altceva decît să îi stau aproape. Ana se înghesuie lângă mine dormind. Îmi ia mâna şi o aşează peste trupuşorul ei ca pe o pătură. Sunt acoperişul ei. Ştie că pot s-o apăr de frig, de "fantome", de toate relele lumii. Sunt importantă pentru ele. Nu, nu mi-am pierdut aripile pe care le aveam când săream peste stânci. Le-am împrumutat doar, o vreme. Când fetele vor creşte să primească şi ele trandafiri furaţi, îmi voi recupera aripile pe care le voi ţine întinse tot asupra lor.

"Cine sunt?
Mama."

Şi am două fetiţe minunate.

Un comentariu:

flaviu_farcas spunea...

Crezi ca ne vom recupera vreodata aripile? Eu nu sunt sigur. Eu cred ca am devenit nemuritori. Te iubesc!