Mica Mică-a lui Mămica :)

E uimitor cum cineva atât de mic poate umple o viaţă şi îi poate da un sens!

Mulţumesc Mica Mică-a lui Mămica!

Mă-ntreb care mare minune

Mi te-a adus în braţe, în lume

Şi tot nu mi-e de înţeles

De ce de mamă m-ai ales.

Din lumea ta de licurici

Tu mi te-ai strecurat aici

Şi printre nori, printre tristeţi

Arunci în mine dimineţi.

Când lumea seacă-n lucruri bune

Descoperi tu câte-o minune

În fructul mic care căzuse

În pasul mic al unei gâze.

Pe lângă lucruri mici eu trec

Nu văd cum ele se petrec

Tu le zăreşti şi-ai în privire

Şi încântare, şi uimire.

Nu înţeleg, nu pot să spun

Cum scoţi tu tot ce e mai bun

Şi piere tot ce este rău

Atunci când intru-n jocul tău.

O zi de chin dispare ca o clipă

Şi plânsul pare uneori risipă,

Şi un coşmar e-nlocuit de vis

Când stingi durerea-n suflet c-un surâs.

Despre cunoaşterea oamenilor

Lucrez în domeniul resurselor umane. Nu ştiu dacă am mai spus undeva pe blog...Dacă întrebi oamenii cam ce face cineva în resurse umane, probabil primul răspuns ar fi "selecţie şi recrutare de personal". Într-adevăr, mare parte din munca mea, asta înseamnă - interviuri. Nu este o muncă uşoară. Nu este uşor să decizi după o oră de discuţie cu o persoană, dacă aceasta e sau nu potrivită pentru un post. Îţi trebuie cunoştinţe de psihologie, fler sau talent şi îţi trebuie experienţă. Dintre toate cele trei condiţii, ultimele două sunt esenţiale. Ce este talentul în interviu? Eu cred că e abilitatea înnăscută şi antrenată de a scoate maximum de informaţii despre o persoană folosind minimum de indicii şi capacitatea de a face predicţii asupra performanţelor pornind de la aceste informaţii. Într-o oră trebuie să decizi dacă persoana din faţa ta poate face o muncă o lună, 6 luni, 1 an, dacă îi va plăcea să facă acea muncă şi dacă se va înţelege sau nu cu grupul în care va intra. Cred, fără falsă modestie, că am acest talent. Am la activ mai multe selecţii reuşite, decât selecţii nereuşite. Nu cred că cineva se poate lăuda cu un procent de sută la sută selecţii reuşite sau cu 0 erori de selecţie. Nici eu n-o fac. Pot, în cele mai multe cazuri, să intuiesc răspunsurile la întrebările de mai sus, folosind ora alocată unui interviu.
Am însă o mare problemă - nu pot să fac predicţii pentru oamenii pe care-i cunosc şi pe care într-un fel sau altul îi iubesc, îi îndrăgesc...Nu pot să-i cunosc cu adevărat. Între mine şi cunoaşterea lor intervine ceva. Eu cred că dacă găsesc în oamenii care îmi plac una sau mai multe calităţi admirate (cum ar fi inteligenţa, ambiţia, recunoştinţa, bunul simţ, bunătatea, gustul pentru frumos în orice formă ar fi - poezie, eseu,fotografie), ei nu trebuie să facă nimic - completează mintea mea, cu mincinoasă generozitate restul tabloului. Aşa se întâmplă că atunci când descopăr la cei pe care îi iubesc comportamente şi atitudini de care nu-i credeam în stare mă îngrozesc şi încep să mă tem de ei. Sau de mine - pentru că am văzut atât de eronat...Sunt câteva lucruri pe care le detest visceral: minciuna, prejudecăţile, limitarea perspectivei la propria persoană, îngustimea gândirii, răutatea gratuită, critica neconstructivă, lovirea cuiva care e la pământ sau care e mai slab ca tine. Trăiesc realmente simptome de boală atunci când le întâlnesc în oameni. Cele mai multe lucruri detestate le-am întâlnit la cei pe care i-am iubit iniţial. Nu înţeleg de ce atunci când o persoană nu îmi place de la început, dar reuşesc s-o plac pe parcurs schimbarea se produce progresiv, lent, treptat, pe când dacă o persoană îmi place şi apoi aflu ceva detestabil - această schimbare se produce brusc, ca un trăsnet, neaşteptat şi neprevăzut. Nu înţeleg cum mai pot oamenii să mă surprindă. Vorbesc despre cei care-mi plac. Ar trebui să pricep odată pentru totdeauna că nimeni nu e de încredere şi ar trebui să nu-mi mai placă nimeni, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu, cineva mă va surprinde neplăcut. Ar trebui să inventez prezumţia de vinovăţie şi să pornesc de la premisa că oricine din cei apropiaţi, oricare din cei de lângă mine ar putea să îmi facă oricând un mare rău, ar putea să mă dezamăgească într-un mod grav şi neaşteptat. Cu siguranţă ar fi mai sănătos...
E incredibil cât de bătrână şi de obosită mă simt câteodată, cât de puţine ştiu, câte lucruri mai am de învăţat şi ce puţin timp să le învăţ...
Sunt dezorientată. Am mai fost aşa la prima mare minciună pe care mi-a zis-o cineva iubit, la aflarea unui comportament josnic din partea altcuiva pe care îl aşezasem pe un piedestal, la descoperirea unor faţete absolut necunoscute şi neaşteptate la cei din jurul meu...Poate ar trebui să nu-mi mai aleg ca repere oamenii, mereu instabili, incerţi, înşelători...Sau poate nu ar trebui să aştept nimic de la nimeni.
S-a întâmplat să pun mult suflet într-o acţiune care ar fi trebuit să aducă bucurie multor oameni, unii dintre ei apropiaţi sufletului meu. Nu am aşteptat să spună cineva "Mulţumesc". Nu mai sunt copil. Mă aşteptam însă să-i văd bucurându-se...Nu a fost aşa. Nici azi nu pot să îmi explic ce s-a întâmplat şi unde am greşit. Parcă aş fi trăit un capitol scris de Kafka...Acum nu mai contează. Nici măcar eu nu mă mai bucur. M-a costat prea mult suflet...Oamenii sunt diferiţi de felul în care eu îi văd. Mă tem de incapacitatea mea de a-i cunoaşte aşa cum sunt. E un defect de adaptare.

Aş lua o pauză ca un stop cadru într-un film absurd. M-aş închide într-o cameră să pictez globuri frumoase pentru pomul Crăciun. În perfecta lui rotunjime, un glob pentru pomul de Crăciun nu ascunde nici un pericol. Dacă nu se sparge...

Mama

Azi e ziua mamei mele...

O sa povestesc puţin despre ea.

Mama s-a născut în Vatra Moldoviţei. A avut o copilărie tristă, a suferit mult.

Nu e de mirare că la un control de rutină, pentru şcoala de şoferi, doctorii i-au găsit blocată o valvă şi o aortă. I-au spus că nu o să poată avea copii şi că dacă nu se operează la Târgu-Mureş (era cel mai apropiat loc unde se făceau operaţii pe cord deschis...) nu va supravieţui mai mult de 5 ani. Copii a avut - două fete, dar de operat nu s-a operat că i-a fost frică să nu rămână fetele fără mamă, dacă operaţia nu mergea bine. Abia după 20 de ani a făcut operaţia, când nu se putea altfel. Obosea şi respira greu dacă urca o treaptă...

Acum mama mea are o valvă mecanică. O aud când intră în cameră şi ştiu că e ea fără să întorc capul să o văd. Inima ei reparată sună ca un ceas mecanic.

Mama mea e la fel ca toate mamele şi e întru totul specială pentru că e mama mea. Se îngrijorează pentru mine şi simte când nu mi-e bine. Pe mama nu pot să o mint pentru că ştie. Ştie când am ceva pe suflet, ştie când mi-e greu şi încearcă să mă mângâie - uneori stângaci, alteori cu pricepere...Împreună cu tata, sunt singurii care m-au iubit vreodată necondiţionat şi când am câştigat, şi când am pierdut, şi când am ştiut să le mulţumesc şi când i-am jignit. Au fost acolo unde am avut nevoie, când am avut nevoie. Credincioşi şi devotaţi, şi uimitor de simpli. Nu ştiu dacă pentru fiica mea, pe care o iubesc cel mai mult pe lume voi şti să fac cât au făcut ei pentru mine.

Mama este omul care ar putea renunţa la tot pentru mine, pentru fetiţa mea dragă. E şi persoana pe care sunt exagerat de invidioasă pentru atenţia Anei. Poate pentru că în inima mea mă tem că nu voi fi niciodată la fel de pricepută ca mamă.

Mama face pentru mine tot binele din lume fără să aştepte şi, câteodată, fără să primească nimic în schimb. Dimpotrivă. Nu sunt o fiică bună. Mă gândesc acum cât timp petrec la serviciu să explic unor copii răsfăţaţi de ce am ales o jucărie şi nu alta, de ce am ales să primească jucăria lunea şi nu joia (!?!..) să îi întreb dacă sunt mulţumiţi, dacă sunt bine...Când vin acasă obosită, hărţuită, pe mama nu-mi mai amintesc să o întreb nici cum i-a ieşit coagulograma sau cum se simte sau ce o doare sau dacă i-a mai curs sânge din nas (semn că medicamentele pe care le ia pe viaţă, după operaţie, nu-şi fac treaba şi ceasul mecanic din piept nu mai bate ordonat şi harnic...). Mai mult, de multe ori e primul om pe care îmi vărs nervii, pentru că în rest nu e voie să îmi ies din fire, ca să nu se supere răsfăţaţii...Răsfăţaţii au grija lor, le pasă de ei înşişi, de pătrăţelul din care ca într-un joc de şotron, nu-şi permit să iasă. Mama are grija mea şi, mai important, are grija Anei. Ei îi pasă de mine, de Ana. Mama se dăruie fără limite, fără reţinere ca să ne fie nouă (mie, lui Flaviu, Anei) un pic mai bine. Folosesc o balanţă măsluită...Mi-e ruşine de mine ca fiică...

Dar azi e ziua ei. Azi şi de azi înainte am balanţă nouă.

Am aşteptat să adoarmă Anuca şi i-am făcut un tort. Cum m-am priceput eu mai bine. La un moment dat, s-a trezit Ana. Am luat-o cu mine, în bucătărie. O ţineam pe un braţ şi cu mâna cealaltă întindeam crema cu cuţitul. Ana s-a aplecat şi şi-a vârât pălmuţa ei micuţă în crema proaspăt întinsă. M-am necăjit la început că era tîrziu (trecuse miezul nopţii) şi nu mai apucam să încep alt tort. Apoi am văzut urma rămasă pe tort. Am zâmbit. Cred că tot tortul nu va avea pentru mama mea valoarea pe care o are urma aceea mică a palmei Anei. Am păstrat "semnătura". Poate prin gesturi mici ca acesta, micuţa şi neştiutoarea Ana, mai şterge-n cer câte-o greşeală pe care o face mama ei faţă de bunica...

La mulţi ani, mama mea dragă!

Ana doarme...

Ana doarme

Somnu-i drag de bebeluş

Somn cu vise, somn de pluş.

Printre îngeri şi pitici,

un sughiţ de licurici...

Ana doarme

Somnu-i drag de pruncuşor

Somn cu pace şi cu dor

Doarme bine...Acuşica

O veghează chiar mămica.

Ana doarme

Şi mămica o-nveleşte cu privirea

Şi-i sărută blând dormirea

Lângă Ana adormită

Doarme mama ostenită...

Lecţii despre cum se poate trăi viaţa

Vorbeam acum două săptămâni cu o prietenă despre copilul ei, adolescent, care "o învăţa" că trebuie să se mai distreze din când în când, pe când ea, îl învăţa pe fiul ei că trebuie să mai lase la o parte distracţia şi să citească, să facă teme, să studieze mai mult. Se amuza prietena mea de faptul că fiul ei îşi putea imagina că ea mai are timp şi, mai ales, chef de distracţie....
Oricum, schimbul de "sfaturi" dintre cei doi m-a pus pe gânduri. Care dintre sfaturi era mai important? Eu cred că amândouă. Doar că, în timp ce pe cel din partea mamei îl acceptăm ca firesc şi implicit, îndemnul copilului ne starneşte un zâmbet. Ce ştie el?
Şi totuşi...Câte am avea de învăţat de la adolescenţi...
Am putea învăţa să trăim ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine şi ar trebui să experimentăm toată viaţa AZI. Vă mai amintiţi de câte lucruri eram capabili într-o zi când eram ca ei? Şcoală, întâlniri cu prietenii, cu "gaşca", întâlnire cu iubitul/iubita, sport, dans sau discotecă până dimineaţa...O zi era o perioadă de timp destul de neclar definită - nu era sigur când începea, tot aşa cum era greu să îţi dai seama când se termina.
Am putea învăţa să credem că suntem omnipotenţi, că nu este nimic ce să nu ne stea în puteri. Când eşti adolescent crezi asta până la cea mai mică particulă a ceea ce eşti tu. Îţi vine o idee şi mintea creează deja scenarii, nu unul, ci zeci de scenarii de a o pune în practică. În timp, această abilitate se pierde sau se atrofiază...Poate pentru că încetăm să mai credem.
Am putea învăţa intensitatea trăirilor. Furia exprimată şi expusă, entuziasmul, exuberanţa, bucuria, pasiunea...Toate descătuşate de inhibiţii, de control. Se trăieşte plenar, în grade absolute.
Am putea învăţa să iubim. Adolescentul ştie că există o singură dragoste adevărată, o singură şansă de a iubi. Asta îl face să se investească deplin în actul iubirii. Pune toate cărţile pe masă, dă tot, se oferă întreg şi tot obiectului iubirii sale. Şi nu este nimic mai important decât timpul petrecut cu iubitul/iubita. Orice poate fi lăsat deoparte pentru a respecta dreptul de a trăi iubirea în toate formele ei. Câţi dintre noi, adulţii, ne mai îndurăm să lăsăm orice altceva pe planul doi pentru a petrece o oră de dragoste pasională, cu "scântei"?
Am putea învăţa să comunicăm în relaţie. Tinerii ştiu să stea ore întregi să vorbească despre orice şi despre nimic. Concluziile nu sunt de genul celor ce pot fi trecute într-o "minută" de şedinţă sau într-un raport. Nu au valoare generală, nu sunt importante,nu schimbă lumea. Sau poate că o schimbă, schimbă lumea lor. Şi, dacă ar fi să comparăm, cred că şi fără un raport care să fie redactat la sfârşit, discuţiile lor sunt mai importante. Ajunge să le priveşti feţele ca să îţi dai seama că aşa stau lucrurile.
Până la urmă, nici nu cred că ar trebui să învăţăm toate lucrurile astea. Trebuie doar să ni le reamintim. Am fost odată adolescenţi. Trebuie să fie ascunsă în noi reţeta.
Nu zic că ceea ce am devenit trebuie demolat. E bun şi echilibrul. Doar că o linie de plutire poate fi conştientizată doar dacă eşti deasupra sau dedesubtul ei. In viaţa noastră echilibrată şi foarte serioasă, avem din când în când nevoie de excese. O noapte pierdută imprudent şi necugetat într-o discotecă la mijlocul săptămânii poate resuscita energia adolescentină de care avem nevoie a doua zi ca să fim serioşi şi să ne jucăm rolul asumat, în mod profesionist.

Lucruri de care (nu) avem nevoie - partea a II-a

După antrenamentul de dimineata urma spălatul din cap până în picioare la pârâu. Apa era rece ca gheaţa. Cei Mari îi vegheau pe cei mici ca să fie siguri că nu chiulesc la această activitate. Tentaţia chiulului era mare, apa era rece...Şi,totuşi, nici o baie cu spumă şi nici un duş în Cluj nu reuşeşte să genereze acea căldură molcuţă pe care o simţeam după un spălat la pârâu :). Mai e ceva - deşi stăteam câte 3 săptămâni, în corturi, pe munte şi ne spălam cu apă rece ca gheaţa, nimeni nu a răcit vreodată. E ceva tainic acolo.

După "duş" urmează micul dejun. După antrenamentul de dimineaţă care începe cu 3 ture pe deal, o tură însemnând 1 km de alergare în pantă, nu-ţi prea vine să înfuleci că ştii că urmează a doua zi cu alte 3 ture. Dar asta era reacţia mea, bineînţeles. Ceilalţi, băieţii îndeosebi, înfulecau de parcă nici nu văzuseră şi nici nu vor mai vedea o masă plină. Aaaa, am uitat să vă spun, mâncam toţi împreună, jos, pe iarbă. O folie imensă ţinea loc de masă. În munte au fost si ani când am avut 70 de participanti la tabără. Acum nu mai sunt aşa mulţi...Părinţii vor condiţii şi au pretenţii sofisticate pentru copiii lor. Vor apă caldă, televizor în cameră, loc de unde se pot cumpăra chipsuri şi conectare la internet.

Mai mergeam după lemne în timpul zilei. Deh, trebuia să facem provizii pentru 3 săptămâni. Nu era de glumit. Depindeam de lemne. Şi după apă mergeam. Fiecare ducea şi aducea câte 2 sticle (PET-uri) de la un izvor curat situat la o oarecare depărtare de tabără.

Seara, ne adunam la un ceai, pe lângă foc, cu mic cu mare şi cântam. Piese de la Pasărea Colibri, cântece populare, piese de la Cargo, cântece din Cenaclul Flacăra. Şi cei slabi, şi cei tari, şi şmecheraşii (c-aveam şi câte unul din ăsta cu noi), şi timizii - toţi cântau, toţi se vroiau parte a sărbătorii spontane din fiecare seară...Erau vremuri tare frumoase...

Pentru mine muntele a avut un rol special. Am început prin a-l urî. Uram pasional fiecare pietricică de pe panta pe care alergam. Îmi doream să se surpe dealul ăla nenorocit care îmi arăta în fiecare pas cât de slabă sunt. Mi se tăia respiraţia şi mă ustura pieptul înăuntru de efort. În plus, aerul e rarefiat acolo. Pe lângă faptul că nu ştiam eu să respir, chiar dacă aş fi ştiut nu prea aveam ce. Era un calvar. Am vrut să cobor din tabără a doua zi după ce am ajuns acolo. Nu ştiu să-mi fi fost mai ruşine de neputinţa mea, decât mi-a fost atunci. A venit apoi Domnul Antrenor şi m-a întrebat de ce vreau să plec- Eu am spus că vreau să plec pentru că e prea greu şi nu pot să rezist. Eram hotărâtă să renunţ de tot. Nu numai la munte, ci şi la karate. Mi-a spus atunci să mă gândesc bine, să nu decid pe loc şi mi-a mai spus "Nu există NU POT, dar există NU VREAU". Atunci l-am urât şi pe el. Mă lipsea de singura scuză confortabilă pe care o găsisem. Dacă nu puteam era simplu, era dincolo de ce puteam eu să fac, era în afara controlului meu. Era neputinţă. Ce vină are un neputincios? NU VREAU punea în cârca mea totul. Era doar o lene atitudinală. Intenţionată, vădită, expusă. Nasol de tot.

A doua zi m-a trezit înainte să-i trezească pe restul şi am pornit amândoi la alergare. Au fost momente când am alergat pe loc, dar nu m-am oprit. Niciodată. Nici un pas. A fost cea mai mare victorie pe care am repurtat-o în luptă cu mine însumi. E important însă un lucru. Am avut ajutor. Este ceva în mine care nu se exprimă, nu iese la suprafaţă decât cu ajutor din partea cuiva. Când simt că ajutorul nu există, mi-e tare greu şi lucrurile simple capătă forme complexe. Poate şi numai pentru că nu am cu cine împărţi şi gusta o victorie.

După ce am urât muntele, el mi-a devenit cel mai bun prieten. Acolo am slăbit spectaculos, acolo m-am îndrăgostit prima dată. Muntele a fost martorul primului sărut, muntele mi-a oprit privirea asupra lui Flaviu.

Viaţa poate fi trăită incredibil de simplu. Acolo, în 3 săptămâni de dormit în corturi coapte, şi rupte, şi prăpădite, în 3 săptămâni de împărţit tot apă, lemne, haine cu alţii ca tine, lumea capătă alte înţelesuri. Dintr-o dată, lucruri cum sunt banii, pereţii, maşinile, tot ce poate oferi confort se anulează ca semnificaţie şi importanţă. Ştie muntele să scoată multe trăsături -bune sau rele - din fiecare în parte. Acolo, contează să poţi să te bazezi pe cel de lângă tine. Eu am o formă de a-mi clasifica prietenii: sunt unii cu care aş merge pe munte şi sunt alţii cu care nu aş merge pe munte. Pentru mine asta spune tot, pentru alţii poate să nu însemne absolut nimic. Dincolo de toate nimicurile, sunt importanţi oamenii, e important felul în care te poate face să te simţi cineva şi contează felul în care poţi tu să-i faci pe ceilalţi să se simtă. Contează să crezi şi contează să vrei. Aşa totul devine posibil. Şi contează să depui efort, să alergi pe loc dacă trebuie, dar să nu renunţi niciodată să crezi că poţi urca dealul. Dacă vrei.

Un profesor tare drag de la Facultatea de Psihologie - un munte de inteligenţă - făcea o remarcă: spunea că oamenii sunt nişte fiinţe extrem de vulnerabile, datorită inteligenţei lor. Undeva, pe lungul drum al evoluţiei, inteligenţa şi-a pierdut rolul adaptativ. În timp ce toate celelalte fiinţe au evoluat dezvoltându-şi capacităţi şi mecanisme interne, omul a dezvoltat mecanisme exterioare pentru a se adapta: nu ne-a mai crescut un rând de piele sau mai mult păr pe corp pentru a ne feri de frig, ci ne-am făcut case cu izolare termică şi haine groase; nu ne învăţăm copiii să meargă ţinându-i de mâini, ci le cumpărăm premergătoare (se reduce astfel cea mai intimă formă de comunicare - atingerea - într-una din cele mai intime relaţii - relaţia mamă-copil); muncim nu ca să supravieţuim, aşa cum ar fi normal să se întâmple şi cum fac toate celelalte fiinţe de pe pământ, ci muncim pentru bunăstare. Cât de departe suntem de ce am putea să fim? Cât de clar putem să vedem pădurea de copaci? Orientarea asta spre a avea în loc de a fi, spre a distruge în loc de a construi, spre a vorbi distructiv în loc de a acţiona constructiv, mă obosesc câteodata, peste măsură. Atunci se profilează umbra sumbră a unui munte pe care NU mai POT să-l urc şi când nu vine nimeni lângă mine să urce muntele alături, îmi dau seama că nici NU mai VREAU s-o fac.

Mai vreau doar căldura molatecă de după un spălat la pârâu...şi somn, muuult somn...

Lucrurile de care (nu) avem nevoie - partea I

3 săptămâni sora mea este în Muntele Mare Băişoara.

De 13 ani, o mână de oameni urmează acelaşi ritual: pornesc cu o grămadă de unelte - corturi, folii de plastic, sfori, cuţite, topoare, cuie, un joagăr :) (genial aparat pentru abdomene, by the way). Întâi merg "Cei Mari" - cu excepţia Antrenorului şi a Domnişoarei Profesoare (sora mea), ei au vârste cuprinse între 13 şi 19 ani. Sunt toţi cu viaţa bubuind prin vene, sunt nemuritori (nu cred că vor învăţa a muri vreodată) şi pe deplin inconştienţi. Această mână de oameni ridică pentru 3 săptămâni o altă lume, din nimic. În locuri pe care numai "Cei Mari" din anii trecuţi le ştiu, se găsesc piloni mari de lemn (busteni) din care se vor construi toate obiectele bazei de antrenament şi faimoasa "Bucătărie" - un fel de adăpost, mai sărac decât o colibă de cioban, dar suficient ca să permită gătirea unei mese calde, indiferent de vremea de afară. Tot ascunse sunt şi cărămizile vetrei focului - "de parca nu s-ar mai gasi altele dacă astea s-ar fura", ar putea zice cârcotaşii. Păi nici nu se mai găsesc altele la fel. Cărămizile de care vă spun ştiu sute de cântece rostite seara la un ceai, ştiu taine şoptite în timpul vreunei gărzi făcute pe timp de furtună şi ştiu prime săruturi şi prime iubiri împărtăşite seara, pe-ascuns, după ce a adormit domnul Antrenor care "nu era de acord" cu ele, deşi zâmbea ades pe sub mustaţa deasă de pe o faţă cu trăsături dure, atunci când se retrăgea în cort "să mai citească".


Ziua începe acolo când răsare soarele. Începe cu un Kata de respiraţie, făcut numai de centurile negre şi de Domnul Antrenor. Se face Kanku-Dai - asa se numeste lanţul de exerciţii de luptă cu un adversar imaginar. În limba română înseamnă Răsăritul Soarelui - frumos, nu?. Apoi se face un kata care se numeste Hangetsu (nu stiu ce înseamnă în limba română), dar e un exerciţiu care creşte capacitatea respiratorie şi solicită inima foarte mult. După ce se încheie cele 2 kata-uri şi se face salutul, tot Cei Mari se duc, iau sticle goale şi pornesc în alergare - alergare în pantă, prin bălţi, printre bolovani, la vale - 3 km - până La Poduri, un cătun, cu nişte mătuşi şi bunici bune la suflet care, în schimbul unui kg de roşii, le dau Celor Mari lapte proaspăt muls de la vitele pe care le au. În primul an când am urcat acolo erau 11 mătuşi, anul trecut mai erau 3...E greu la munte şi oamenii au îmbătrânit şi nu mai pot străbate drumul lung din satul Băişoara până sus, în capul muntelui, bătrân şi el. Odată laptele colectat, începe drumul înapoi, tot 3 km, dar făcut în marş de data asta, ca să nu se strice laptele de la atâta zdruncinare.

Când ajung în tabără se dă deşteptarea, atunci când Antrenorul tună (nu mi-a fost dat să aud glas mai puternic ca al Antrenorului) "Aliniereaaaa!". Ies copiii din corturi buimaci de somn unii, alţii sar de prin pădure de pe unde i-au trimis primele impulsuri fiziologice ale zilei:).

...

S-a trezit Ana. Dar voi continua povestea, poate, la noapte :).

Aşa îmi place să mă gândesc la mine. Aşa mă şi văd în mintea mea. Cumva, acolo printre gânduri şi griji prăfuite, imaginea mea de copil frumos la 19 ani a rămas la fel...

Acum soţie, mamă, psiholog - atunci toate cele de azi, dar proiectate în viitor.

Mă face fotografia asta să mă întreb ades, dacă eu am o problemă de percepţie sau dacă ceilalţi ochi şi oglinzile răutăcioase mint...

Am un soţ care mă iubeşte. Mi-a fost alături, i-am fost alături. A fost o dragoste care a trecut multe probe de foc şi care are încă parte de teste şi de încercări.

Am o fetiţă, draga mea Ana, care este viaţa mea. Ea este dascălul meu despre viaţă. Mă învaţă cum să mă bucur de lucrurile simple, cum să râd cu uşurinţă, chiar dacă am plâns înainte, cum să mă joc, cum să cunosc lumea cu paşi mărunţi şi curioşi, cum să explorez fără a avea conştiinţa vreunui risc, cum să transform timpul scurt în timp îndelungat. De la ea ştiu că pot să mă murdăresc şi să am hainele răsucite pe mine, dar să fiu fericită şi să nu-mi pese dacă ceilalţi râd. De la ea ştiu că nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne arăta dragostea: ma-ma-ma, da-da-da, la-la-la, na-na-na fac cât un poem de iubire, dacă sunt însoţite de privirea potrivită. De la ea ştiu că oamenii pot să fie la fel de frumoşi, dacă nu le judeci istoria - că poţi să te bucuri pur şi simplu de vederea fiecăruia.

Ana m-a învăţat că a privi un copil care doarme îţi poate oferi aceeaşi pace caldă şi moale, pe care ai câştiga-o dacă ai dormi chiar tu.

Ea mă învaţă că suntem vulnerabili şi neajutoraţi multă vreme după ce ne ţinem pe picioare şi mâncăm singuri. Ea mă învaţă că important nu e că ai căzut, ci important e să iubeşti braţele care te ajută să te ridici, că e important să ştii unde vrei să mergi şi că nu e nici o ruşine să întinzi mâna pentru ajutor, atâta vreme cât ştii să fii recunoscător. Ea mă învaţă că e important să poţi să oferi sprijin şi siguranţă celui iubit, că a "răspunde de cineva" implică multe obligaţii, multe sacrificii, puţine drepturi şi mari satisfacţii.

...sunt multe lucruri pe care le voi mai învăţa de la Ana. Să zâmbesc şi să râd din nou - e prima mea temă de casă.