Cela

"Prietenii la nevoie se cunosc..."

2010-12-31T00:08:00.001-08:00

Am primit anul acesta un mail frumos cu urări de sărbători de la unul dintre colegi. Printre alte gânduri frumoase transmise, colegul ne-a urat și să avem prieteni buni lângă noi, mai ales in momentele grele, pentru că bucuriile le putem duce singuri.

Mi-a reținut atenția urarea respectivă pentru că nu sunt de acord cu ea, în totalitate. E adevărat și demonstrat în studii științifice că suportul social e esențial în momentele de cumpănă. Sprijinul celor dragi poate face diferența între agravarea unei probleme medicale și între primul pas spre însănătoșire (ex. studii despre bolnavii de cancer, studii despre persoanele suferinde de depresie majoră).

Dar în momentele de bucurie? Nu este oare la fel de important să ai pe cineva alături când ești bucuros? Care singurătate e mai tristă: cea a omului care toată viața a fost singur și solitar (unii prin alegerea lor) sau singurătatea celui care intr-un moment de fericire ar îmbrățișa pe cineva și nu găsește pe nimeni în preajma lui, deși în restul timpului nu pare a fi un om singur și nu alege să fie așa? A vedea pe cineva singur la ananghie, luptând, chinuindu-se să depășească momentul e oarecum asteptat, adică te poți aștepta ca lumea să evite proximitatea față de evenimente neplăcute, să păstreze distanța. Mi-e ușor să înțeleg, e de așteptat ca oamenii să evite să trăiască emoții negative. Incredibil de triste mi se par însă scenele in care cineva e bucuros, dar singur sau, și mai trist, când cineva e singur în momente de sărbătoare. Un Crăciun singur, o masă de Revelion plină de bucate, dar fără meseni, o zi de naștere fără invitați, fără telefoane de "La mulți ani!" (sau fără mailuri, în zilele noastre), o reușită la școală sau la serviciu pe care să n-ai cui s-o povestești, un pahar de vin bun pe care nu ai cu cine să-l bei...Poate e de vină contrastul între "decor" și "actor", dar situațiile din a doua categorie mi se par mult mai triste. Te poți aștepta ca tristețea ta să nu aibă valoare sau efect asupra altora, să te evite ceilalți, mai ales pentru că încearcă să se protejeze pe ei de trăiri neplăcute, dar a nu avea parte de ceilalți în momente de bucurie, în momentele când ai de oferit ceva înseamnă un "NU" spus răspicat persoanei tale. Nu ai nimic din mediu sau din ceea ce te înconjoară ca să justifice refuzul celorlalți (excepție fac situațiile în care ceilalți refuză din motive obiective = "sunt în afara controlului lor"), ca să explice de ce ai rămas singur în sărbătoarea ta. Rămâne numai propria persoană ca unică explicație...De aceea, o casă plină de prieteni la moment de sărbătoare poate fi semn al aprecierii pe care ceilalți o au față de tine, față de ce ești tu ca om.

Cam așa văd eu lucrurile...

Fiți, așadar, prieteni și în necaz și în bucurie pentru ceilalți. Bucuriile trăite împreună, împărtășite, devin mai târziu ancore în vremuri tulburi și de aceea sunt prețioase.

Sunt recunoscătoare pentru că eu am primit în dar o familie cu care să trec printre tristeți și cu care să împart bucurii. Am știut însă întotdeauna că bucuriile sunt cu atât mai mari și tristețile cu atât mai ușor de depășit cu cât ai mai mulți oameni în preajmă.

Un An Nou fericit, tuturor!

Ce mi-a plăcut la Avatar

2010-03-16T06:08:00.001-07:00

În sfârșit, după zeci de motive găsite pentru a nu pleca de lângă copii, duminica trecută, nașii noștri au făcut o minune cu noi și ne-au scos din casă. Am fost să vedem un film și am fost însoțiți numai de adulți (ne-am redescoperit oarecum stângaci în astfel de situații, ne-au sălbăticit întru totul copilașii noștri :) ). Filmul pe care l-am văzut se numește Avatar și, probabil, tot restul lumii l-a văzut înaintea noastră.

Povestea filmului e o rețetă de succes, destul de predictibilă, până la urmă: o civilizație "avansată" găsește o alta, "băștinașă", posesoare a unui bun pe care "avansații" îl doresc cu înverșunare pentru a obține bunăstare materială. Un "avansat" accesează lumea băștinașă, îi înțelege și îi asimilează valorile și stilul de viață și se alătură ei în lupta pentru supraviețuire. S-a mai mers pe același scenariu și la alte filme de succes Misiunea, Ultimul samurai, Dansând cu lupii etc. Deși rețete repetate, toate aceste filme mi-au plăcut, iar Avatar nu face excepție.

Ce mi-a reținut însă atenția, mi-a plăcut și mi-a rămas în minte e felul în care Na'vi se salutau: "Te văd". Mi-am amintit de unul dintre cursurile de la psihologie, curs ținut de domnul profesor Miclea. Ne prezenta depresia și ne explica de ce este mare probabilitatea apariției unor episoade depresive atunci când cineva se pensionează. Spunea că pe lângă beneficiul unei activități care îți dă sentimentul utilității ("îi mai sunt cuiva de folos", "cineva are nevoie de mine"), locul de muncă îți mai oferă ceva - șansa de a socializa. Spunea domnnul profesor că simplul fapt că cineva te salută dimineața când ajungi la serviciu are efectul unei "mângâieri psihice". Atunci când o persoană e deprimată se izolează, se retrage din lume, fuge de contacte sociale, își refuză dreptul de a exista și în izolarea ei devine atât de convinsă că nu merită să existe încât gândurile suicidare devin urmarea firească a acestei convingeri. Faptul că cineva te salută înseamnă că ți-a remarcat prezența și această banală confirmare a existenței tale îți dă sentimentul că existența ta are un rost, de vreme ce produce un efect, chiar neînsemnat, asupra cuiva. O dovadă din viața de zi cu zi a acestei realități e situația în care cineva supărat pe altcineva refuză să îl salute. E ca și cum ar zice "Nu meriți atenția mea, respectul meu, îți refuz dreptul de a fi observat. Nu recunosc că exiști. Nu te văd". Un alt exemplu vine din relațiile de cuplu, mai ales în cazul relațiilor mai vechi. Intervine un fel de "Nu te văd" trăit în doi, în care fiecare partener ignoră și nu recunoaște nici un merit al celuilalt. Astfel, marile tăceri care preced marile conflicte dintr-un cuplu, ce altceva sunt decât un mare "Nu te văd" adresat calităților și meritelor celuilalt?

Mi-a plăcut salutul poporului Na'vi din Avatar pentru că, așa cum am înțeles eu, el înseamnă în același timp "Meriți să exiști pentru mine, recunosc că ești parte a comunității din care eu fac parte și te accept pentru tot ceea ce ești și pentru tot ceea ce poți să devii", pe scurt "Te văd".

Mi-a mai plăcut, ca tuturor celor cu care am vizionat filmul, pădurea de pe Pandora, noaptea.

Rugaciunea mamei pentru copii

2009-11-11T15:00:00.001-08:00

Rugaciunea mamei catre Sfanta Maria

Maica Sfanta Preacurata,
Vezi ce frumos dorm copiii?
Ei imi sunt averea toata ,
Pentru ei din greu ma zbucium,
Pentru ei traiesc in lume.
Si indur atat noianul
De dureri fara de nume!
I-am culcat, si-acum spre Tine vin,
Ca ei sa nu ma vaza
Si te rog Maicuta Buna
Sa cobori o blanda raza,
Raza bunataii Tale,
Pe frumoasele lor plete
Ca sa n-aibe vise rele
Si nici pleoapele muiete.
Si mi-i fa in zori de ziua,
Cand or fi ca sa se scoale,
Sa-i vad blanzi, cuminti si veseli,
Indreptand spre Tine pasii
Cum se-ndreapta inspre Tine,
Colo-n cer, sus ingerasii.

Mamă

2009-10-18T15:19:00.000-07:00

Am două fetiţe minunate.

Ieri eram o fată naivă, luptam pentru un bărbat pe care îl iubeam şi mă trezeam dimineaţa doar pentru momentul în care urma să fim împreună. El fura trandafiri de pe rondourile dintr-un cartier al oraşului în care locuiam. Dezmoştenit de părinţii lui pentru că a ales să mă iubească pe mine, student, fără bani pentru un bilet de troleibuz, străbătea un oraş întreg doar ca să petreacă o clipă alături de mine, să mă privească şi poate, dacă avea noroc, să mă sărute. Ieri.

Azi am două fetiţe minunate. Pe una o cheamă Ana şi pe cealaltă Tincuţa. Ana va avea peste o lună 3 ani, Tincuţa împlineşte azi 5 luni. Ele, fetele mele, m-au ales de mămică. E copleşitor. Lumea mea s-a restrâns între pereţii apartamentului în care locuiesc. La fel şi temele de gîndire, de discuţie. Constat o oarecare stângăcie pe care n-o aveam înainte. Îmi dau seama că toate discuţiile mele se referă la fetiţe. Indiferent de unde încep, ajung la ele şi orice încercare de a aborda alte teme într-o discuţie cu oameni maturi, mă face să mă simt nesigură. E copleşitor să fii răspunzător pentru viaţa şi creşterea copiilor. Cum verifici dacă ceea ce faci e bine? Multe din deciziile pe care le iei işi vor manifesta consecinţele peste ani de zile...Mă tem în fiecare clipă pentru sănătatea lor fizică, psihică, sufletească. Mă tem de multe lucruri. Altădată săream pe stânci sub care se căsca hăul şi eram convinsă că nu se poate întâmpla nimic rău cu mine sau cu cei pe care-i iubeam. Acum...Mă tem de orice, imaginez scenarii care se termină prost...Nu am mai cunoscut asemenea temeri, dar nici nu am mai iubit aşa cum îmi iubesc fetiţele. Nu este cale de întoarcere de la statutul de mamă. Indiferent ce ai fost înainte, statutul de mamă te obligă. Copiii aceia la a căror venire în lume ai participat, vor purta în suflete primele tale îmbrăţişări, primele vorbe auzite încă din pântec, primele zâmbete. E o mare răspundere. Aproape prea mare.
Lumea mea mică dintre pereţii apartamentului în care locuiesc mă strânge, mă înghesuie, mă sufocă, mă înstrăinează, mă anulează. Nu mai sunt nimic altceva în afară de "mamă"...
Tincuţa mă priveşte cu ochii mari şi negri, ochi pe care îi "plănuisem" verzi ca ai mei, şi atunci îmi dau seama: pentru ea, eu sunt toată lumea ei. Mă iubeşte aşa cum sunt şi nu doreşte nimic altceva decît să îi stau aproape. Ana se înghesuie lângă mine dormind. Îmi ia mâna şi o aşează peste trupuşorul ei ca pe o pătură. Sunt acoperişul ei. Ştie că pot s-o apăr de frig, de "fantome", de toate relele lumii. Sunt importantă pentru ele. Nu, nu mi-am pierdut aripile pe care le aveam când săream peste stânci. Le-am împrumutat doar, o vreme. Când fetele vor creşte să primească şi ele trandafiri furaţi, îmi voi recupera aripile pe care le voi ţine întinse tot asupra lor.

"Cine sunt?
Mama."

Şi am două fetiţe minunate.

Are tata doua fete

2009-06-24T03:18:00.000-07:00

Are tata doua fete

de Dumitru Matcovschi

Are tata doua fete,
are tata doua zgatii.
Una face numai sotii,
alta face si nazbatii.
Ah, fetele mele, copilele mele!
Sunt doua, ah, doua, sunt doua zorele.
Ah, fetele mele, Ilenele mele!
Sunt doua, ah, doua lumanarele...
Ah, fetele mele, miresele mele!
Sunt doua, ah, doua, sunt doua bezele...
Ah, fetele mele, fecioarele mele!
Sunt doua craite cu draganele...
Si una mi-i draga,
si alta mi-i draga!
Ci numai cu ele
mi-e viata intreaga...
Cu ochii ca focul,
cu parul ca inul...
Ci numai cu ele
intreg mi-e destinul...
Rad cu ele, plang cu ele,
spun brasoave, spun povesti;
au inele, au cercele,
au si taine femeiesti...
Doua iele mititele
are tata, margeluse.
Sunt atat de jucarele,
sunt atat de jucause...

Draga mamii mica...

2009-06-14T02:29:00.000-07:00

Acasa, in sfarsit :)

2009-05-24T22:10:00.000-07:00

Ana - 1 lună şi 2 săptămâni

Tincuţa - 5 zile

Parcă ar fi surori, nu? :)

Aşteptand-o pe Tincuţa

2009-05-10T23:07:00.001-07:00

Pentru că mami e din ce în ce mai obosită şi s-a făcut "maaale maaaale"(încă nu ştiu dacă e surioara din burtică vinovată sau lipsa exerciţiilor fizice - o să ne dăm seama după ce se va naşte surioara mea, Tincuţa) , am luat hotărârea de a posta eu mesaje, o vreme. Pentru cei care nu mă cunosc încă (puţin probabil, dacă eşti deja pe acest blog :) ) daţi-mi voie să mă prezint: eu sunt Ana şi ieri am împlinit 2 ani şi jumătate. Iată o poză cu mine (încă una).

Buun...Acum că ne-am cunoscut să vă spun cam ce facem zilele astea. Mami nu face mare lucru - mai cântă cu mine sau ne mai jucăm diferite joculete care nu presupun mult efort. Noi, in schimb, adică eu, tati şi bunicul am început un proiect important: amenajarea camerei pentru mine şi pentru Tincuţa. Iată şi imagini care dovedesc că se munceşte intens. Întâi bunicul şi tati :).

Muncesc de zor şi unul şi altul. Bunicul din dragoste pentru nepoţele.

Tati din dragoste pentru "fetele lui" cu care deja se mândreşte :).

Bineînţeles că nici eu nu stau degeaba. Atenţia şi ochiul meu critic (moştenite de la mami, evident) sunt necesare.

Când nu lucrez, rămâne aşteptarea şi întrebările "Oare cum o să arate Tincuţa?" "Cum adică mami şi tati mei o să fie mami şi tati şi pentru Tincuţa?" "O să mă iubească la fel mami şi tati?"

Până aflu răspunsurile la întrebările astea grave vă salut pe toţi!
P.S. Şi mami vă trimite câte un pupic mic!

Lucian Blaga

2009-03-03T06:41:00.000-08:00

SUFLETE, PRUND DE PĂCATE

Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Somn de copil :)

2009-02-18T07:23:00.001-08:00

Peste pleoapele cazute
Si-asternu somnul un inger...

Sub cortina cea micuţă,
Poartă spre o alta lume,
Te-ai ascuns tu, mămăruţă,
Dar ce vezi acolo, spune?

Tremurand un zbor de flutur
Ce se zbate intre gene
A tradat flori ce se scutur
Din desaga lui Mos Ene...

Un suras cald infloreste
Pe un chip mustind de pace,
Ca lumina potopeşte
Toata lumea mea, dincoace.

Dormi in lumea ta de soare
Unde fugi atat de des
Unde nu este întrebare
Şi nimic nu-i de-nţeles.

Fata tatii

2009-02-06T07:57:00.000-08:00

FATA TATII

de Paul Bogdan

Ce mai faci tu frumoasa tatii?

Mi-am întors o clipă ochii de la tine

şi mi-ai sărit aşa,

ca un fluture obraznic,

cu făptura până la umăr.

M-ai luat pe nepregătite.

Eu ăla,

care te duceam pe palmă

şi mai târziu pe umăr,

acum uimit îţi sărut mâna,

frumoasa tatii.

Cu ce gură frumoasă mă trezeai tu nopţile

şi cu ce încăpăţânare mă trezeai din vise.

Visul tatii, vis.

Cum mergeai tu greiere,

împiedicându-te de lumea asta străină

şi se apleca tata să-ţi ţină pasul,

să-ţi ţină mersul ală,

ce te-a dus departe de mine.

Te-ai săltat aşa,

zburând

şi nu te-ai uitat în urmă,

şi mă uit tată după aripile tale,

mă tot uit şi nu le mai văd,

că am îmbătrânit aşa cum îmbătrânesc toţi taţii,

fără să-şi dea seama.

Te-ar ţine tata iar pe palme şi pe umeri,

s-ar trezi tata în toate nopţile

până mi s-o pune cruce la capul ăsta albit.

Că tata-i puternic pentru tine,

un puternic nevolnic acum

când tu îmi eşti departe,

fata tatii.

Zâmbetele :

2009-02-03T23:48:00.000-08:00

"[...]Ekman a identificat optsprezece tipuri de zâmbet, toate fiind permutări diverse ale celor cincisprezece muşchi implicaţi. Vom numi numai câteva: un zâmbet jalnic apare chinuit pe un chip nefericit, ca un soi de haz de necaz. Un zâmbet crud arată că persoanei respective îi face plăcere să fie mânioasă şi josnică. Mai este apoi şi zâmbetul trufaş care a fost emblema lui Charlie Chaplin şi care se foloseşte de un muşchi pe care cei mai mulţi oameni nu îl pot mişca în mod deliberat - aşa cum spune Ekman, un zâmbet care "zâmbeşte pe seama celor ce zâmbesc".
Bineînţeles că există şi zâmbete autentice, de plăcere spontană sau amuzament. Acestea sunt zâmbetele care au cele mai mari şanse de a atrage alte zâmbete. Acţiunea aceasta semnalizează lucrarea neuronilor oglindă, care se ocupă de detectarea zâmbetelor şi declanşarea propriului nostru zâmbet. Aşa cum spune un proverb tibetan: "Când îi zâmbeşti vieţii, jumătate din zâmbet este pe chipul tău, iar cealaltă jumătate este pe chipul altcuiva."
Zâmbetele au un avantaj faţă de toate celelalte expresii emoţionale: creierul omenesc preferă chipurile vesele, pe care le recunoaşte mai uşor şi mai rapid decât pe cele cu expresii negative - un efect cunoscut sub numele de "avantajul feţei vesele". Aşa cum sugerează anumiţi neuropsihologi, creierul are un sistem dedicat sentimentelor pozitive, care e mereu gata să intre în acţiune, făcând oamenii să aibă mai des stări pozitive decât negative şi o viziune mai optimistă asupra vieţii."

Goleman, Daniel (2007). Inteligenţa socială.Editura Curtea Veche

Inteligenta emotionala in leadership...

2009-01-27T23:50:00.000-08:00

"[...] Dacă o companie se va dovedi suficient de abilă încât să supravieţuiască surprizelor de mâine depinde în mare măsură de liderii ei - în special echipa de top -, care trebuie să aibă abilitatea de a-şi administra propriile emoţii în faţa unor schimbări drastice. Atunci când cota de piaţă se erodează sau profiturile scad vertiginos, liderii pot intra în panică, iar temerile lor pot alimenta refuzul de a accepta realitatea - recurgând la artificiul inutil că "totul este bine" - sau soluţiile pripite şi prost concepute. Ei pot apela, de exemplu, la măsuri de reducere a costurilor, care se concentrează asupra oamenilor pe care îşi pot permite să-i piardă, în loc să se concentreze asupra celor pe care este vital să-i păstreze. Anxietatea contracarează abilitatea creierului de a înţelege şi de a reacţiona; atunci când teama perturbă capacitatea liderului de a lua decizii, o întreagă organizaţie se poate prăbuşi.
Liderii dotaţi cu inteligenţă emoţională ştiu cum să-şi gestioneze emoţiile perturbatoare, astfel încât să-şi poată păstra concentrarea şi să gândească limpede sub presiune. Ei nu aşteaptă ca o situaţie de criză să catalizeze nevoia de schimbare; rămân flexibili, adaptându-se la noile realităţi înaintea celorlalţi, în loc să reacţioneze pur şi simplu la criza de moment. [...]"

Goleman, Daniel, Boyatzis, Richard & McKee, Annie (2005). Inteligenţa emoţională în leadership. Editura Curtea Veche

Soţului meu

2009-01-23T04:50:00.000-08:00

Ce se născu-ntre noi dintr-o îmbrăţişare,
Iubite, nu se naşte oricând şi-n fiecare,
Căci ne-am făcut din braţe şi cer, şi adăpost
Şi unul lângă altul avem în lume rost.

Eu m-am simţit acasă şezând la pieptul tău
Şi tu mi-ai fost alături atunci când mi-a fost greu.
Sunt fericită azi că ţi-am jurat iubire
Cât poposim aici şi în nemărginire.

Alături să parcurgem drum lung şi luminos
Şi să iubim trăind şi să trăim frumos
Să facem sărbătoare din dulcile-ntâlniri
Copiii să ne fie peceţi peste iubiri.

Te iubesc de nu-i adevărat!

Sarbatoarea mea

2008-12-12T04:57:00.000-08:00

Anuca, fetiţa mea, e sărbătoarea mea personala în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.

Despre dorinte in psihologia cognitiva

2008-10-28T08:03:00.000-07:00

"Pornind de la mecanismele de baza ale funcţionării cognitive, psihologia (Beck, 1976, Ellis, 1962) propune o perspectivă care acoperă un segment larg al populaţiei. Astfel, putem avea un număr nelimitat de dorinţe; ceea ce contează este modul în care le formulăm! Unii dintre noi uită că nu sunt dumnezei (şi că dorinţa noastră exprimată în cuvânt nu devine automat realitate) şi, pornind de la dorinţe fac un salt metafizic şi ajung să considere că dacă ei doresc ceva, atunci acel ceva trebuie cu necesitate să se întâmple. Raţional ar fi să ne dorim cât mai multe lucruri, dar să nu uităm că simplul fapt că ne dorim ceva, oricât de mult, nu înseamnă că acel lucru trebuie să se întâmple.
[...]
Plastic spus, sfânta treime a nebuniei este formată din: (1) eu trebuie cu necesitate...(de exemplu, să reuşesc, să fiu primul); (2) ceilalti trebuie cu necesitate...(de exemplu, să mă respecte); (3) viaţa trebuie cu necesitate...(de exemplu, să fie dreaptă). Dacă am flexibiliza şi am transforma acest stil absolutist în unul preferenţial - (1)eu prefer şi fac tot ceea ce depinde de mine...(de exemplu, să reuşesc, să fiu primul); (2) mi-ar plăcea şi fac tot ceea ce depinde de mine ca ceilalţi...(de exemplu, să mă respecte); (3) mi-ar plăcea şi fac tot ceea ce depinde de mine ca viaţa...(de exemplu, să fie dreaptă) -, atunci mare parte a psihopatologiei ar fi eliminată"

Dan David - Psihologie clinică şi psihoterapie

If I Had My Child To Raise Over Again

2008-08-29T04:18:00.000-07:00

If I Had My Child to Raise Over Again
by Diane Loomans

If I had my child to raise all over again,
I'd do less correcting, and more connecting,
I'd take my eyes off my watch, and watch with my eyes.
I would care to know less and know to care more.
I'd take more hikes and fly more kites.
I'd stop playing serious, and seriously play.
I'd run through more fields and gaze at more stars.
I'd do more hugging, and less tugging.
I would be firm less often, and affirm much more,
I'd build self-esteem first, and the house later.
I'd teach less about the love of power and more about the power of love.

"Şi ce fată frumuşică are mama"

2008-08-27T13:42:00.001-07:00

"[...] Iată-mã: tot eu cea veche.
Ochii? Hai, ce mai pereche
Si ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar a'cui? Si la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Si sunt voinică
Cine-a zis ca eu sunt mică?
Uite, zău! Acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa.
Si ce fată frumuşică
Are mama!

Mã gândeam eu ca-s frumoasă
Dar cum nu? Si mama-mi coasă
Sort cu flori, minune mare
Nu-s eu fata ca oricare.
Mama poate fi faloasă
Că mã are.[...]"

La oglindă - George Coşbuc

Over it , all...

2008-07-21T01:36:00.000-07:00

Cu Ana pe plaja la o duşcă de...lapte :))

Completă şi fericită...

"Shut up and kiss!"

Privind un foc de tabără în Băişoara adolescenţei mele :)

"[...] Life is too short to have sorrow
You may be here today and gone tomorrow
You might as well get what you want
So go on and live, baby go on and live [...]"
(Aaron Neville - Tell it like it is)

Burnout

2008-07-16T03:48:00.000-07:00

Sunt iar în "sincopă" de dispoziţie afectivă. Cel mai des mi se întâmplă la serviciu, când aud câte-o răutate, câte un lucru prost înţeles sau rău intenţionat...Ştiu un cântec care exprimă exact ce simt în momentele astea:

"[...] Căci n-am greşit cu nimic
Dar cât am pătimit
Hulit am fost fără rost
De cei ce i-am iubit
Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Şi zorile s-au dus
Ce rece bate vantul
Am aşteptat înfrigurat
Să mă întorc 'napoi
M-aţi judecat, condamnat,
Dar cine sunteţi voi?

[...]

Dar daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de doi ani de pribegie
Inc-o mie dulce-a mai rămas

Căzut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s speranţele?
N-a mai rămas niciuna.

Un gând subit, nerostit
Mă-ncremeneşte-n loc
Ce-am aşteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat

Daţi-mi viaţa 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitând de tot şi de voi
Prieteni de beţie
Dintr-o mie câţi au mai ramas.

[...]

Doar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astăzi doare sărutul pe obraz..."
(Phoenix - În umbra marelui urs)

Cel mai adesea fug "în căşti" ca să nu mai aud sau să nu-mi mai pese. Aş fugi până acasă la Ana mea, să îmi ia gâtul în braţele ei mici şi să zică "Hai dagă dagă mami!". Şi asta o să şi fac. Nu am nevoie de lucrurile asta în viaţa mea. Sunt atâtea lucruri frumoase de cunoscut în lumea asta, atâţia oameni înzestraţi, atâtea locuri de văzut. Ce rost are atâta energie cheltuită pentru cine nu dă doi bani pe lucrurile pe care le fac, pentru cine nu poate să înţeleagă buna intenţie şi dorinţa de a face din locul unde muncim un loc unde să ne simţim mai bine şi mai "împreună"?

Am să dau mărgăritarele mele cui va şti să le preţuiască. Nu-i răutate. E numai moderaţie şi bună chibzuială.
Să facă alţii mai bine, în locul meu. Mie mi-a ajuns.

De Paste

2008-04-24T05:23:00.000-07:00

Esti bun Doamne

de Radu Gyr

Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău
Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici in milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de par dospit din cer nu din argilă.

Nu ţi-am râvnit nici razele subţiri,
Nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri
şi-ţi tot îngân osânda din icoane.

Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

Cu necerşită slavă mă încarci
Şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge
Oftând mă uit la rănile-mi prea largi
Şi-ţi cresc alături, sânge lângă sânge.

Fără cuvinte

2008-04-17T11:01:00.000-07:00

Mă minunez neîncetat de cât de multe poate spune faţa unui om...Sunt persoane care găsesc frumuseţe în peisaje. Pentru mine faţa unui om este cel mai interesant spectacol. Privesc cu plăcere schimbul rapid al unei expresii cu o alta, gesturile, apropierile şi îndepărtările. Sunt multe lucruri pe care o astfel de observaţie ţi le dezvăluie. Îmi face plăcere să urmăresc "jocurile" pe care oamenii le joacă unii cu alţii. Uneori e vesel. Alteori joaca unora îi costă pe ceilalţi, îi doare. Se vede şi asta.
Pentru mine e ca şi cum m-aş uita la un film cu subtitrare. De fapt, nu are importanţă dacă sonorul e pe "mute". Semnificaţiile ascunse ale celor care tocmai s-au spus sau care tocmai s-au petrecut sunt "la vedere", în gesturile şi pe chipurile lor. Ceea ce fac, felul în care privesc, felul în care le sună vocea spune mult mai multe decât cuvintele lor. E o lume pe care o pot accesa doar observând-o. Din experienţa mea, nu e bine să intervii verbal în această lume. Ceea ce spun gesturile, privirile, feţele coincide rareori cu ceea ce spun cuvintele şi oamenii nu-şi doresc să fie expuşi. Atunci pretind că n-am văzut nimic sau mă retrag.
Spectacolul nonverbal se desfăşoară peste tot. Pot sta ore în şir privind oamenii şi nu mă plictisesc. Şi joc şi eu ca toată lumea. Uneori mai bine, alteori mai prost.

Plecare din lume

2008-03-20T14:12:00.000-07:00

"Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.[...]
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui.
[...]totul este deşertăciune şi vânare de vânt! [...] Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi.[...]" - Eccleziast

De la început, nu mi-a prea plăcut anul acesta. Mă urmărea un sentiment neplăcut, o presimţire a morţii. În urmă cu o săptămână îl rugam pe Flaviu să ne schimbăm traseul de mers acasă. Treceam pe lângă un cimitir şi o mulţime de firme de pompe funebre şi nu reuşeam să-mi scot din cap ofertele afişate cât mai "la vedere". Deşi foloseam acelaşi traseu de multă vreme, până acum o săptămână nu a fost deranjant. În urmă cu 2 zile a murit un unchi, în urma unui infarct. Urmează o înmormântare care mă îngrozeşte. În timpul zilei e mai bine. Am ce să-i dau de lucru minţii şi fug de spaimele mele in munca mea, glumesc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, zâmbesc, fac conversaţie, nu mă lamentez. Noaptea însă...Totul pare creat pentru a amplifica temerile mele - întunericul, insomnia şi amintirile altor experienţe neplăcute...
Moartea aşează lucrurile într-o altă lumină. Lucrurile care par de obicei importante (serviciul, cariera, banii, cheltuielile, regulile) se atrofiază, devin nesemnificative, iar lucrurile pe care le treci cu vederea şi le amâni (familia, vacanţele pe care vrei să le faci, visele pe care vrei să le îndeplineşti "într-o zi") capătă imperativitatea unei urgenţe. Cauţi să spui vorbele pe care nu le-ai spus oamenilor pe care îi preţuieşti şi încerci să nu rosteşti vorbe despre care ştii că ar putea răni.
Antrenorul meu, dl. Bucur, spunea "Nu-mi permit să mă cert cu tine pentru că nu ştiu dacă am suficient timp ca să mă împac". Avea dreptate. Cel mai mare câştig al nostru este că putem uita 80 % - 90% din timpul vieţii noastre că vom muri într-o zi...Poate şi cel mai mare ghinion. Parintele Cleopa, un fel de "Ion Creanga"al teologiei, fără titluri academice, dar isteţ şi cu o inteligenţă intuitivă ieşită din comun, spunea că oamenii ar fi mult mai buni dacă ar trăi cu "moartea în faţă". E interesantă ideea. Dacă aş şti că aş muri mâine, ce aş schimba din felul în care viaţa mea arată azi?...

20

2008-02-20T10:58:00.000-08:00

Ca toate adolescentele de-o varsta cu mine, imi imaginam scenarii despre cum va fi povestea mea de iubire. Scenariile urmau o cale romantic-siropos-dulceaga, asa cum sunt ele prescrisre de filmele si cartile de aventuri care pot inflacara mintea unei fete. EL, marele El, intra in scena fie ca sa ma salveze dintr-o situatie extrem de riscanta, fie suflecandu-si manecile pentru a descarca un camion plin cu trandafiri, fie frumos si dorit de toate fetele, dar dorindu-ma numai pe mine.
Niciodata nu mi-am inchipuit ca cel care urma sa fie tatal copilului meu va intra in viata mea printr-o simpla atingere. N-a fost un sarut si n-a fost nimic vulgar. Mainile ni s-au atins cu totul intamplator. Nu ne-am tinut de maini. Pur si simplu ne-am atins mainile accidental. Atunci ceva, nevazut, fluid, a inceput sa curga prin sange din varful capului pana in varful degetelor de la picioare. Un fel de ceva electric, muscand placut fiecare particula a corpului si explodand in fiecare celula a trupului meu. Neavand nici atunci, nici acum o definitie clara, o notiune sau o explicatie pentru ceea ce simteam, am reactionat in singura modalitate "fireasca"- am evitat sa-l intalnesc (oricum nu-mi placea, nu era deloc cum trebuia sa fie eroul meu) si nu am povestit nimic cu el despre eveniment o saptamana. Dupa o saptamana a venit la mine si mi-a spus cu o disperare si ingrijorare nedisimulate in glas "Trebuie sa te intreb, nu mai rezist fara sa stiu - ce ai simtit in 20 seara? Eu nu pot sa mi te scot din minte de atunci". Stia!
Nu inteleg nici azi ce ne-a legat atunci si cum ne-a legat. Indiferent ce a fost, se pare ca a fost destul de puternic ca sa ne aduca impreuna. Nu a fost un drum usor intre momentul Alfa si prezent. Am avut si avem luptele si incercarile noastre, asa cum toate familiile le au. Avem insa in noi inceputul, "copilaria" relatiei noastre si suntem, inca, prima si singura iubire a celuilalt.

Cred ca oamenii se indragostesc de multe ori. Starea de indragostire apare fara controlul sau vointa noastra. O privire, un gest, o anumita tonalitate a vocii, o fantezie, un chip, un zambet sunt suficiente sa porneasca o furtuna de fluturi fara sa ai prea mare control sau vreo intentionalitate. Gabriel Garcia Marquez spunea ca "oamenii cred ca nu mai pot sa se indragosteasca pentru ca sunt batrani, cand, de fapt, imbatranesc pentru ca cred ca nu se mai pot indragosti". Iubirea insa implica alegere, implica intentionalitate, implica un fel de angajament nescris de a te dedica si darui unei singure persoane - ALESULUI sau ALESEI. Chiar daca orice iubire incepe cu o indragostire, nu toate indragostirile ajung iubiri. Iubirea e un drum lung, greu si comun asumat. Te poti indragosti de nenumarate ori, si, poate, de mai multe persoane fara sa controlezi mare lucru, dar, cu certitudine, alegi pe cine sa iubesti.

Eu aleg sa-l iubesc pe Flaviu, sotul meu. Am parcurs impreuna un drum care nu a fost si nu este usor, dar aleg sa-l iubesc pe el. Mi-a daruit cele mai minunate daruri din lumea asta toata dragostea lui si, deocamdata:), o fetita.

Despre cum pot fi parcurse anumite distante

2008-02-20T10:18:00.000-08:00

Am aflat ca in lumea asta mare si extraordinar de costisitoare, lucrurile mici si ieftine fac diferenta. E foarte interesant, daca stau sa ma gandesc.

Uite, mie mi s-a intamplat ca distanta dintre suparare si bucurie (ce distanta!) sa stea odata intr-un buchet de ghiocei.

Alta data s-a intamplat ca distanta dintre sentimentul de singuratate si sentimentul de apartenenta la o comunitate sa se anuleze cand am avut casa plina de oameni pe care nu-i invitasem, dar care au simtit ca trebuie sa fie cu mine intr-un anumit moment:).

Distanta dintre nepasare si interes a fost parcursa usor cu un buchet de flori si o privire (un anumit fel de privire) din partea cui mi-e drag:).

Si intr-o alta clipa, distanta dintre o realitate mai putin atragatoare si un vis cu o gradina cu pomi, cu licurici si cu albine a devenit mai scurta prin prezenta a 4 pitici de gradina in viata mea. :)

Distanta dintre lumea asta si Rai se cuantifica intr-un singur zambet al Anei. Dar, pentru ca oamenilor mari si incompleti, ca mine, nu le e permis sa acceseze acest teritoriu, sederea e doar de scurta durata. Cam cat sa arunci o privire pe gaura cheii. Destul si-atat!

Uite, chiar si aici, pe blog. Distanta dintre mesajul anterior si mesajul de acum e de o... PRIMAVARA :):).

Concluzia:

In lumea simtirilor si trairilor mele distantele mari se parcurg cu lucruri mici. Uneori trebuie doar sa le caut cu atentie. Selectiv.Alteori trebuie doar sa astept sa treaca timpul cu norii si furtunile lui ca sa vina Primavara.

Si...lucrurile mici sunt la indemana si la inaltimea mea :) Pentru restul - exista Mastercard. Sau cardul Transilvania :).

Evaluari / Autoevaluari

2008-02-06T13:19:00.000-08:00

De ce e nevoie ca cineva sa imi spuna care e valoarea mea? De ce nu putem trai pur si simplu cu constiinta faptului ca suntem valorosi per se?

Octavian Paler spunea ca cea mai cinstita comparatie este cea facuta cu tine insuti.
Cursurile de psihologie sociala spun ca nu ne putem defini ca identitati, ca persoane decat prin raportare la ceilalti. Bunaoara, nu ma pot defini ca scunda decat prin a ma raporta la cel putin inca o persoana mai inalta ca mine.
Cartile si studiile de psihologie industrial-organizationala si cercetarile de management al performantelor au produs tomuri de articole pe tema evaluarii performantelor...
De unde aceasta nevoie? O nevoie atat de imperativa, incat si atunci cand faci eforturi in dorinta de a evita o comparatie cu alte persoane, tot te atinge, te lezeaza, te frustreaza, o concluzie la care ajungi parcurgand inconstient si neintentionat acest proces de autoevaluare. "Unde ma situez eu in comparatie cu celalalt?" pare sa fie sloganul care guverneaza o cursa scapata de sub control in care toti ne-am inscris.
Am constatat ca o actiune in sine, un gest poate primi valente sensibil diferite atunci cand apare comparatia. Un bine primit si acceptat poate sa fie perceput cu totul negativ prin raportare la altii.

Personal, ma stradui constient si dedicat sa ma ghidez dupa regula lui Octavian Paler. Sa ma compar cu mine insumi. Trist e ca, din orice directie incep, "imi da cu virgula", cum spune cineva cunoscut. Cum as putea sa ma compar cu EU de la 18 ani? Dar cu EU CARE AS PUTEA FI?
Si asa, esuand lamentabil in a fi superioara altora prin a reusi constient sa nu fac comparatie cu altii, astept si eu, mediocru si banal, confirmarea propriei valori, confirmarea propriei identitati din partea celorlalti, cu convingerea ca ei vor vedea "obiectiv" si vor actiona ca atare. Sunt o mama buna? O s-o spuna Ana, alegand bratele in care sa alerge atunci cand e strigata. Sunt frumoasa? O s-o spuna cateva complimente, priviri sau flori . Sunt iubita, respectata, dorita de cei pe care ii consider apropiati? O s-o spuna numarul de prieteni care imi cauta compania, numarul de prieteni cu care impart momentele importante, numarul de prieteni cu care imi petrec vacantele. Sunt recunoscuta ca valoare si fac o diferenta in lumea mea prin felul in care imi inteleg munca? O s-o spuna felul in care sunt auzita cand am o dorinta, felul in care ma privesc oamenii cu care lucrez, felul in care sunt rasplatita. Sunt fericita?...

"Imi da cu virgula". Si n-ar fi nicio problema, daca virgula nu ar aparea dupa un zero.

...

2008-01-31T10:03:00.000-08:00

"Nesomn

Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricinã cã-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
cã nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred cã suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot sã stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici sã dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot sã dorm din tristeţea
de a nu mã vedea neapãrat
şi fãrã de mine
când stã noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate sã stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea."

Nichita Stanescu

...

Mica Mică-a lui Mămica :)

2007-09-06T12:06:00.000-07:00

E uimitor cum cineva atât de mic poate umple o viaţă şi îi poate da un sens!

Mulţumesc Mica Mică-a lui Mămica!

Mă-ntreb care mare minune

Mi te-a adus în braţe, în lume

Şi tot nu mi-e de înţeles

De ce de mamă m-ai ales.

Din lumea ta de licurici

Tu mi te-ai strecurat aici

Şi printre nori, printre tristeţi

Arunci în mine dimineţi.

Când lumea seacă-n lucruri bune

Descoperi tu câte-o minune

În fructul mic care căzuse

În pasul mic al unei gâze.

Pe lângă lucruri mici eu trec

Nu văd cum ele se petrec

Tu le zăreşti şi-ai în privire

Şi încântare, şi uimire.

Nu înţeleg, nu pot să spun

Cum scoţi tu tot ce e mai bun

Şi piere tot ce este rău

Atunci când intru-n jocul tău.

O zi de chin dispare ca o clipă

Şi plânsul pare uneori risipă,

Şi un coşmar e-nlocuit de vis

Când stingi durerea-n suflet c-un surâs.

Despre cunoaşterea oamenilor

2007-09-05T17:26:00.000-07:00

Lucrez în domeniul resurselor umane. Nu ştiu dacă am mai spus undeva pe blog...Dacă întrebi oamenii cam ce face cineva în resurse umane, probabil primul răspuns ar fi "selecţie şi recrutare de personal". Într-adevăr, mare parte din munca mea, asta înseamnă - interviuri. Nu este o muncă uşoară. Nu este uşor să decizi după o oră de discuţie cu o persoană, dacă aceasta e sau nu potrivită pentru un post. Îţi trebuie cunoştinţe de psihologie, fler sau talent şi îţi trebuie experienţă. Dintre toate cele trei condiţii, ultimele două sunt esenţiale. Ce este talentul în interviu? Eu cred că e abilitatea înnăscută şi antrenată de a scoate maximum de informaţii despre o persoană folosind minimum de indicii şi capacitatea de a face predicţii asupra performanţelor pornind de la aceste informaţii. Într-o oră trebuie să decizi dacă persoana din faţa ta poate face o muncă o lună, 6 luni, 1 an, dacă îi va plăcea să facă acea muncă şi dacă se va înţelege sau nu cu grupul în care va intra. Cred, fără falsă modestie, că am acest talent. Am la activ mai multe selecţii reuşite, decât selecţii nereuşite. Nu cred că cineva se poate lăuda cu un procent de sută la sută selecţii reuşite sau cu 0 erori de selecţie. Nici eu n-o fac. Pot, în cele mai multe cazuri, să intuiesc răspunsurile la întrebările de mai sus, folosind ora alocată unui interviu.
Am însă o mare problemă - nu pot să fac predicţii pentru oamenii pe care-i cunosc şi pe care într-un fel sau altul îi iubesc, îi îndrăgesc...Nu pot să-i cunosc cu adevărat. Între mine şi cunoaşterea lor intervine ceva. Eu cred că dacă găsesc în oamenii care îmi plac una sau mai multe calităţi admirate (cum ar fi inteligenţa, ambiţia, recunoştinţa, bunul simţ, bunătatea, gustul pentru frumos în orice formă ar fi - poezie, eseu,fotografie), ei nu trebuie să facă nimic - completează mintea mea, cu mincinoasă generozitate restul tabloului. Aşa se întâmplă că atunci când descopăr la cei pe care îi iubesc comportamente şi atitudini de care nu-i credeam în stare mă îngrozesc şi încep să mă tem de ei. Sau de mine - pentru că am văzut atât de eronat...Sunt câteva lucruri pe care le detest visceral: minciuna, prejudecăţile, limitarea perspectivei la propria persoană, îngustimea gândirii, răutatea gratuită, critica neconstructivă, lovirea cuiva care e la pământ sau care e mai slab ca tine. Trăiesc realmente simptome de boală atunci când le întâlnesc în oameni. Cele mai multe lucruri detestate le-am întâlnit la cei pe care i-am iubit iniţial. Nu înţeleg de ce atunci când o persoană nu îmi place de la început, dar reuşesc s-o plac pe parcurs schimbarea se produce progresiv, lent, treptat, pe când dacă o persoană îmi place şi apoi aflu ceva detestabil - această schimbare se produce brusc, ca un trăsnet, neaşteptat şi neprevăzut. Nu înţeleg cum mai pot oamenii să mă surprindă. Vorbesc despre cei care-mi plac. Ar trebui să pricep odată pentru totdeauna că nimeni nu e de încredere şi ar trebui să nu-mi mai placă nimeni, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu, cineva mă va surprinde neplăcut. Ar trebui să inventez prezumţia de vinovăţie şi să pornesc de la premisa că oricine din cei apropiaţi, oricare din cei de lângă mine ar putea să îmi facă oricând un mare rău, ar putea să mă dezamăgească într-un mod grav şi neaşteptat. Cu siguranţă ar fi mai sănătos...
E incredibil cât de bătrână şi de obosită mă simt câteodată, cât de puţine ştiu, câte lucruri mai am de învăţat şi ce puţin timp să le învăţ...
Sunt dezorientată. Am mai fost aşa la prima mare minciună pe care mi-a zis-o cineva iubit, la aflarea unui comportament josnic din partea altcuiva pe care îl aşezasem pe un piedestal, la descoperirea unor faţete absolut necunoscute şi neaşteptate la cei din jurul meu...Poate ar trebui să nu-mi mai aleg ca repere oamenii, mereu instabili, incerţi, înşelători...Sau poate nu ar trebui să aştept nimic de la nimeni.
S-a întâmplat să pun mult suflet într-o acţiune care ar fi trebuit să aducă bucurie multor oameni, unii dintre ei apropiaţi sufletului meu. Nu am aşteptat să spună cineva "Mulţumesc". Nu mai sunt copil. Mă aşteptam însă să-i văd bucurându-se...Nu a fost aşa. Nici azi nu pot să îmi explic ce s-a întâmplat şi unde am greşit. Parcă aş fi trăit un capitol scris de Kafka...Acum nu mai contează. Nici măcar eu nu mă mai bucur. M-a costat prea mult suflet...Oamenii sunt diferiţi de felul în care eu îi văd. Mă tem de incapacitatea mea de a-i cunoaşte aşa cum sunt. E un defect de adaptare.

Aş lua o pauză ca un stop cadru într-un film absurd. M-aş închide într-o cameră să pictez globuri frumoase pentru pomul Crăciun. În perfecta lui rotunjime, un glob pentru pomul de Crăciun nu ascunde nici un pericol. Dacă nu se sparge...

Mama

2007-08-27T14:32:00.000-07:00

Azi e ziua mamei mele...

O sa povestesc puţin despre ea.

Mama s-a născut în Vatra Moldoviţei. A avut o copilărie tristă, a suferit mult.

Nu e de mirare că la un control de rutină, pentru şcoala de şoferi, doctorii i-au găsit blocată o valvă şi o aortă. I-au spus că nu o să poată avea copii şi că dacă nu se operează la Târgu-Mureş (era cel mai apropiat loc unde se făceau operaţii pe cord deschis...) nu va supravieţui mai mult de 5 ani. Copii a avut - două fete, dar de operat nu s-a operat că i-a fost frică să nu rămână fetele fără mamă, dacă operaţia nu mergea bine. Abia după 20 de ani a făcut operaţia, când nu se putea altfel. Obosea şi respira greu dacă urca o treaptă...

Acum mama mea are o valvă mecanică. O aud când intră în cameră şi ştiu că e ea fără să întorc capul să o văd. Inima ei reparată sună ca un ceas mecanic.

Mama mea e la fel ca toate mamele şi e întru totul specială pentru că e mama mea. Se îngrijorează pentru mine şi simte când nu mi-e bine. Pe mama nu pot să o mint pentru că ştie. Ştie când am ceva pe suflet, ştie când mi-e greu şi încearcă să mă mângâie - uneori stângaci, alteori cu pricepere...Împreună cu tata, sunt singurii care m-au iubit vreodată necondiţionat şi când am câştigat, şi când am pierdut, şi când am ştiut să le mulţumesc şi când i-am jignit. Au fost acolo unde am avut nevoie, când am avut nevoie. Credincioşi şi devotaţi, şi uimitor de simpli. Nu ştiu dacă pentru fiica mea, pe care o iubesc cel mai mult pe lume voi şti să fac cât au făcut ei pentru mine.

Mama este omul care ar putea renunţa la tot pentru mine, pentru fetiţa mea dragă. E şi persoana pe care sunt exagerat de invidioasă pentru atenţia Anei. Poate pentru că în inima mea mă tem că nu voi fi niciodată la fel de pricepută ca mamă.

Mama face pentru mine tot binele din lume fără să aştepte şi, câteodată, fără să primească nimic în schimb. Dimpotrivă. Nu sunt o fiică bună. Mă gândesc acum cât timp petrec la serviciu să explic unor copii răsfăţaţi de ce am ales o jucărie şi nu alta, de ce am ales să primească jucăria lunea şi nu joia (!?!..) să îi întreb dacă sunt mulţumiţi, dacă sunt bine...Când vin acasă obosită, hărţuită, pe mama nu-mi mai amintesc să o întreb nici cum i-a ieşit coagulograma sau cum se simte sau ce o doare sau dacă i-a mai curs sânge din nas (semn că medicamentele pe care le ia pe viaţă, după operaţie, nu-şi fac treaba şi ceasul mecanic din piept nu mai bate ordonat şi harnic...). Mai mult, de multe ori e primul om pe care îmi vărs nervii, pentru că în rest nu e voie să îmi ies din fire, ca să nu se supere răsfăţaţii...Răsfăţaţii au grija lor, le pasă de ei înşişi, de pătrăţelul din care ca într-un joc de şotron, nu-şi permit să iasă. Mama are grija mea şi, mai important, are grija Anei. Ei îi pasă de mine, de Ana. Mama se dăruie fără limite, fără reţinere ca să ne fie nouă (mie, lui Flaviu, Anei) un pic mai bine. Folosesc o balanţă măsluită...Mi-e ruşine de mine ca fiică...

Dar azi e ziua ei. Azi şi de azi înainte am balanţă nouă.

Am aşteptat să adoarmă Anuca şi i-am făcut un tort. Cum m-am priceput eu mai bine. La un moment dat, s-a trezit Ana. Am luat-o cu mine, în bucătărie. O ţineam pe un braţ şi cu mâna cealaltă întindeam crema cu cuţitul. Ana s-a aplecat şi şi-a vârât pălmuţa ei micuţă în crema proaspăt întinsă. M-am necăjit la început că era tîrziu (trecuse miezul nopţii) şi nu mai apucam să încep alt tort. Apoi am văzut urma rămasă pe tort. Am zâmbit. Cred că tot tortul nu va avea pentru mama mea valoarea pe care o are urma aceea mică a palmei Anei. Am păstrat "semnătura". Poate prin gesturi mici ca acesta, micuţa şi neştiutoarea Ana, mai şterge-n cer câte-o greşeală pe care o face mama ei faţă de bunica...

La mulţi ani, mama mea dragă!

Ana doarme...

2007-08-23T14:25:00.000-07:00

Ana doarme

Somnu-i drag de bebeluş

Somn cu vise, somn de pluş.

Printre îngeri şi pitici,

un sughiţ de licurici...

Ana doarme

Somnu-i drag de pruncuşor

Somn cu pace şi cu dor

Doarme bine...Acuşica

O veghează chiar mămica.

Ana doarme

Şi mămica o-nveleşte cu privirea

Şi-i sărută blând dormirea

Lângă Ana adormită

Doarme mama ostenită...

Lecţii despre cum se poate trăi viaţa

2007-07-21T01:03:00.000-07:00

Vorbeam acum două săptămâni cu o prietenă despre copilul ei, adolescent, care "o învăţa" că trebuie să se mai distreze din când în când, pe când ea, îl învăţa pe fiul ei că trebuie să mai lase la o parte distracţia şi să citească, să facă teme, să studieze mai mult. Se amuza prietena mea de faptul că fiul ei îşi putea imagina că ea mai are timp şi, mai ales, chef de distracţie....
Oricum, schimbul de "sfaturi" dintre cei doi m-a pus pe gânduri. Care dintre sfaturi era mai important? Eu cred că amândouă. Doar că, în timp ce pe cel din partea mamei îl acceptăm ca firesc şi implicit, îndemnul copilului ne starneşte un zâmbet. Ce ştie el?
Şi totuşi...Câte am avea de învăţat de la adolescenţi...
Am putea învăţa să trăim ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine şi ar trebui să experimentăm toată viaţa AZI. Vă mai amintiţi de câte lucruri eram capabili într-o zi când eram ca ei? Şcoală, întâlniri cu prietenii, cu "gaşca", întâlnire cu iubitul/iubita, sport, dans sau discotecă până dimineaţa...O zi era o perioadă de timp destul de neclar definită - nu era sigur când începea, tot aşa cum era greu să îţi dai seama când se termina.
Am putea învăţa să credem că suntem omnipotenţi, că nu este nimic ce să nu ne stea în puteri. Când eşti adolescent crezi asta până la cea mai mică particulă a ceea ce eşti tu. Îţi vine o idee şi mintea creează deja scenarii, nu unul, ci zeci de scenarii de a o pune în practică. În timp, această abilitate se pierde sau se atrofiază...Poate pentru că încetăm să mai credem.
Am putea învăţa intensitatea trăirilor. Furia exprimată şi expusă, entuziasmul, exuberanţa, bucuria, pasiunea...Toate descătuşate de inhibiţii, de control. Se trăieşte plenar, în grade absolute.
Am putea învăţa să iubim. Adolescentul ştie că există o singură dragoste adevărată, o singură şansă de a iubi. Asta îl face să se investească deplin în actul iubirii. Pune toate cărţile pe masă, dă tot, se oferă întreg şi tot obiectului iubirii sale. Şi nu este nimic mai important decât timpul petrecut cu iubitul/iubita. Orice poate fi lăsat deoparte pentru a respecta dreptul de a trăi iubirea în toate formele ei. Câţi dintre noi, adulţii, ne mai îndurăm să lăsăm orice altceva pe planul doi pentru a petrece o oră de dragoste pasională, cu "scântei"?
Am putea învăţa să comunicăm în relaţie. Tinerii ştiu să stea ore întregi să vorbească despre orice şi despre nimic. Concluziile nu sunt de genul celor ce pot fi trecute într-o "minută" de şedinţă sau într-un raport. Nu au valoare generală, nu sunt importante,nu schimbă lumea. Sau poate că o schimbă, schimbă lumea lor. Şi, dacă ar fi să comparăm, cred că şi fără un raport care să fie redactat la sfârşit, discuţiile lor sunt mai importante. Ajunge să le priveşti feţele ca să îţi dai seama că aşa stau lucrurile.
Până la urmă, nici nu cred că ar trebui să învăţăm toate lucrurile astea. Trebuie doar să ni le reamintim. Am fost odată adolescenţi. Trebuie să fie ascunsă în noi reţeta.
Nu zic că ceea ce am devenit trebuie demolat. E bun şi echilibrul. Doar că o linie de plutire poate fi conştientizată doar dacă eşti deasupra sau dedesubtul ei. In viaţa noastră echilibrată şi foarte serioasă, avem din când în când nevoie de excese. O noapte pierdută imprudent şi necugetat într-o discotecă la mijlocul săptămânii poate resuscita energia adolescentină de care avem nevoie a doua zi ca să fim serioşi şi să ne jucăm rolul asumat, în mod profesionist.

Lucruri de care (nu) avem nevoie - partea a II-a

2007-07-02T12:22:00.000-07:00

După antrenamentul de dimineata urma spălatul din cap până în picioare la pârâu. Apa era rece ca gheaţa. Cei Mari îi vegheau pe cei mici ca să fie siguri că nu chiulesc la această activitate. Tentaţia chiulului era mare, apa era rece...Şi,totuşi, nici o baie cu spumă şi nici un duş în Cluj nu reuşeşte să genereze acea căldură molcuţă pe care o simţeam după un spălat la pârâu :). Mai e ceva - deşi stăteam câte 3 săptămâni, în corturi, pe munte şi ne spălam cu apă rece ca gheaţa, nimeni nu a răcit vreodată. E ceva tainic acolo.

După "duş" urmează micul dejun. După antrenamentul de dimineaţă care începe cu 3 ture pe deal, o tură însemnând 1 km de alergare în pantă, nu-ţi prea vine să înfuleci că ştii că urmează a doua zi cu alte 3 ture. Dar asta era reacţia mea, bineînţeles. Ceilalţi, băieţii îndeosebi, înfulecau de parcă nici nu văzuseră şi nici nu vor mai vedea o masă plină. Aaaa, am uitat să vă spun, mâncam toţi împreună, jos, pe iarbă. O folie imensă ţinea loc de masă. În munte au fost si ani când am avut 70 de participanti la tabără. Acum nu mai sunt aşa mulţi...Părinţii vor condiţii şi au pretenţii sofisticate pentru copiii lor. Vor apă caldă, televizor în cameră, loc de unde se pot cumpăra chipsuri şi conectare la internet.

Mai mergeam după lemne în timpul zilei. Deh, trebuia să facem provizii pentru 3 săptămâni. Nu era de glumit. Depindeam de lemne. Şi după apă mergeam. Fiecare ducea şi aducea câte 2 sticle (PET-uri) de la un izvor curat situat la o oarecare depărtare de tabără.

Seara, ne adunam la un ceai, pe lângă foc, cu mic cu mare şi cântam. Piese de la Pasărea Colibri, cântece populare, piese de la Cargo, cântece din Cenaclul Flacăra. Şi cei slabi, şi cei tari, şi şmecheraşii (c-aveam şi câte unul din ăsta cu noi), şi timizii - toţi cântau, toţi se vroiau parte a sărbătorii spontane din fiecare seară...Erau vremuri tare frumoase...

Pentru mine muntele a avut un rol special. Am început prin a-l urî. Uram pasional fiecare pietricică de pe panta pe care alergam. Îmi doream să se surpe dealul ăla nenorocit care îmi arăta în fiecare pas cât de slabă sunt. Mi se tăia respiraţia şi mă ustura pieptul înăuntru de efort. În plus, aerul e rarefiat acolo. Pe lângă faptul că nu ştiam eu să respir, chiar dacă aş fi ştiut nu prea aveam ce. Era un calvar. Am vrut să cobor din tabără a doua zi după ce am ajuns acolo. Nu ştiu să-mi fi fost mai ruşine de neputinţa mea, decât mi-a fost atunci. A venit apoi Domnul Antrenor şi m-a întrebat de ce vreau să plec- Eu am spus că vreau să plec pentru că e prea greu şi nu pot să rezist. Eram hotărâtă să renunţ de tot. Nu numai la munte, ci şi la karate. Mi-a spus atunci să mă gândesc bine, să nu decid pe loc şi mi-a mai spus "Nu există NU POT, dar există NU VREAU". Atunci l-am urât şi pe el. Mă lipsea de singura scuză confortabilă pe care o găsisem. Dacă nu puteam era simplu, era dincolo de ce puteam eu să fac, era în afara controlului meu. Era neputinţă. Ce vină are un neputincios? NU VREAU punea în cârca mea totul. Era doar o lene atitudinală. Intenţionată, vădită, expusă. Nasol de tot.

A doua zi m-a trezit înainte să-i trezească pe restul şi am pornit amândoi la alergare. Au fost momente când am alergat pe loc, dar nu m-am oprit. Niciodată. Nici un pas. A fost cea mai mare victorie pe care am repurtat-o în luptă cu mine însumi. E important însă un lucru. Am avut ajutor. Este ceva în mine care nu se exprimă, nu iese la suprafaţă decât cu ajutor din partea cuiva. Când simt că ajutorul nu există, mi-e tare greu şi lucrurile simple capătă forme complexe. Poate şi numai pentru că nu am cu cine împărţi şi gusta o victorie.

După ce am urât muntele, el mi-a devenit cel mai bun prieten. Acolo am slăbit spectaculos, acolo m-am îndrăgostit prima dată. Muntele a fost martorul primului sărut, muntele mi-a oprit privirea asupra lui Flaviu.

Viaţa poate fi trăită incredibil de simplu. Acolo, în 3 săptămâni de dormit în corturi coapte, şi rupte, şi prăpădite, în 3 săptămâni de împărţit tot apă, lemne, haine cu alţii ca tine, lumea capătă alte înţelesuri. Dintr-o dată, lucruri cum sunt banii, pereţii, maşinile, tot ce poate oferi confort se anulează ca semnificaţie şi importanţă. Ştie muntele să scoată multe trăsături -bune sau rele - din fiecare în parte. Acolo, contează să poţi să te bazezi pe cel de lângă tine. Eu am o formă de a-mi clasifica prietenii: sunt unii cu care aş merge pe munte şi sunt alţii cu care nu aş merge pe munte. Pentru mine asta spune tot, pentru alţii poate să nu însemne absolut nimic. Dincolo de toate nimicurile, sunt importanţi oamenii, e important felul în care te poate face să te simţi cineva şi contează felul în care poţi tu să-i faci pe ceilalţi să se simtă. Contează să crezi şi contează să vrei. Aşa totul devine posibil. Şi contează să depui efort, să alergi pe loc dacă trebuie, dar să nu renunţi niciodată să crezi că poţi urca dealul. Dacă vrei.

Un profesor tare drag de la Facultatea de Psihologie - un munte de inteligenţă - făcea o remarcă: spunea că oamenii sunt nişte fiinţe extrem de vulnerabile, datorită inteligenţei lor. Undeva, pe lungul drum al evoluţiei, inteligenţa şi-a pierdut rolul adaptativ. În timp ce toate celelalte fiinţe au evoluat dezvoltându-şi capacităţi şi mecanisme interne, omul a dezvoltat mecanisme exterioare pentru a se adapta: nu ne-a mai crescut un rând de piele sau mai mult păr pe corp pentru a ne feri de frig, ci ne-am făcut case cu izolare termică şi haine groase; nu ne învăţăm copiii să meargă ţinându-i de mâini, ci le cumpărăm premergătoare (se reduce astfel cea mai intimă formă de comunicare - atingerea - într-una din cele mai intime relaţii - relaţia mamă-copil); muncim nu ca să supravieţuim, aşa cum ar fi normal să se întâmple şi cum fac toate celelalte fiinţe de pe pământ, ci muncim pentru bunăstare. Cât de departe suntem de ce am putea să fim? Cât de clar putem să vedem pădurea de copaci? Orientarea asta spre a avea în loc de a fi, spre a distruge în loc de a construi, spre a vorbi distructiv în loc de a acţiona constructiv, mă obosesc câteodata, peste măsură. Atunci se profilează umbra sumbră a unui munte pe care NU mai POT să-l urc şi când nu vine nimeni lângă mine să urce muntele alături, îmi dau seama că nici NU mai VREAU s-o fac.

Mai vreau doar căldura molatecă de după un spălat la pârâu...şi somn, muuult somn...

Lucrurile de care (nu) avem nevoie - partea I

2007-07-02T07:44:00.000-07:00

3 săptămâni sora mea este în Muntele Mare Băişoara.

De 13 ani, o mână de oameni urmează acelaşi ritual: pornesc cu o grămadă de unelte - corturi, folii de plastic, sfori, cuţite, topoare, cuie, un joagăr :) (genial aparat pentru abdomene, by the way). Întâi merg "Cei Mari" - cu excepţia Antrenorului şi a Domnişoarei Profesoare (sora mea), ei au vârste cuprinse între 13 şi 19 ani. Sunt toţi cu viaţa bubuind prin vene, sunt nemuritori (nu cred că vor învăţa a muri vreodată) şi pe deplin inconştienţi. Această mână de oameni ridică pentru 3 săptămâni o altă lume, din nimic. În locuri pe care numai "Cei Mari" din anii trecuţi le ştiu, se găsesc piloni mari de lemn (busteni) din care se vor construi toate obiectele bazei de antrenament şi faimoasa "Bucătărie" - un fel de adăpost, mai sărac decât o colibă de cioban, dar suficient ca să permită gătirea unei mese calde, indiferent de vremea de afară. Tot ascunse sunt şi cărămizile vetrei focului - "de parca nu s-ar mai gasi altele dacă astea s-ar fura", ar putea zice cârcotaşii. Păi nici nu se mai găsesc altele la fel. Cărămizile de care vă spun ştiu sute de cântece rostite seara la un ceai, ştiu taine şoptite în timpul vreunei gărzi făcute pe timp de furtună şi ştiu prime săruturi şi prime iubiri împărtăşite seara, pe-ascuns, după ce a adormit domnul Antrenor care "nu era de acord" cu ele, deşi zâmbea ades pe sub mustaţa deasă de pe o faţă cu trăsături dure, atunci când se retrăgea în cort "să mai citească".

Ziua începe acolo când răsare soarele. Începe cu un Kata de respiraţie, făcut numai de centurile negre şi de Domnul Antrenor. Se face Kanku-Dai - asa se numeste lanţul de exerciţii de luptă cu un adversar imaginar. În limba română înseamnă Răsăritul Soarelui - frumos, nu?. Apoi se face un kata care se numeste Hangetsu (nu stiu ce înseamnă în limba română), dar e un exerciţiu care creşte capacitatea respiratorie şi solicită inima foarte mult. După ce se încheie cele 2 kata-uri şi se face salutul, tot Cei Mari se duc, iau sticle goale şi pornesc în alergare - alergare în pantă, prin bălţi, printre bolovani, la vale - 3 km - până La Poduri, un cătun, cu nişte mătuşi şi bunici bune la suflet care, în schimbul unui kg de roşii, le dau Celor Mari lapte proaspăt muls de la vitele pe care le au. În primul an când am urcat acolo erau 11 mătuşi, anul trecut mai erau 3...E greu la munte şi oamenii au îmbătrânit şi nu mai pot străbate drumul lung din satul Băişoara până sus, în capul muntelui, bătrân şi el. Odată laptele colectat, începe drumul înapoi, tot 3 km, dar făcut în marş de data asta, ca să nu se strice laptele de la atâta zdruncinare.

Când ajung în tabără se dă deşteptarea, atunci când Antrenorul tună (nu mi-a fost dat să aud glas mai puternic ca al Antrenorului) "Aliniereaaaa!". Ies copiii din corturi buimaci de somn unii, alţii sar de prin pădure de pe unde i-au trimis primele impulsuri fiziologice ale zilei:).

...

S-a trezit Ana. Dar voi continua povestea, poate, la noapte :).

2007-06-25T14:15:00.000-07:00

Aşa îmi place să mă gândesc la mine. Aşa mă şi văd în mintea mea. Cumva, acolo printre gânduri şi griji prăfuite, imaginea mea de copil frumos la 19 ani a rămas la fel...

Acum soţie, mamă, psiholog - atunci toate cele de azi, dar proiectate în viitor.

Mă face fotografia asta să mă întreb ades, dacă eu am o problemă de percepţie sau dacă ceilalţi ochi şi oglinzile răutăcioase mint...

Am un soţ care mă iubeşte. Mi-a fost alături, i-am fost alături. A fost o dragoste care a trecut multe probe de foc şi care are încă parte de teste şi de încercări.

Am o fetiţă, draga mea Ana, care este viaţa mea. Ea este dascălul meu despre viaţă. Mă învaţă cum să mă bucur de lucrurile simple, cum să râd cu uşurinţă, chiar dacă am plâns înainte, cum să mă joc, cum să cunosc lumea cu paşi mărunţi şi curioşi, cum să explorez fără a avea conştiinţa vreunui risc, cum să transform timpul scurt în timp îndelungat. De la ea ştiu că pot să mă murdăresc şi să am hainele răsucite pe mine, dar să fiu fericită şi să nu-mi pese dacă ceilalţi râd. De la ea ştiu că nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne arăta dragostea: ma-ma-ma, da-da-da, la-la-la, na-na-na fac cât un poem de iubire, dacă sunt însoţite de privirea potrivită. De la ea ştiu că oamenii pot să fie la fel de frumoşi, dacă nu le judeci istoria - că poţi să te bucuri pur şi simplu de vederea fiecăruia.

Ana m-a învăţat că a privi un copil care doarme îţi poate oferi aceeaşi pace caldă şi moale, pe care ai câştiga-o dacă ai dormi chiar tu.

Ea mă învaţă că suntem vulnerabili şi neajutoraţi multă vreme după ce ne ţinem pe picioare şi mâncăm singuri. Ea mă învaţă că important nu e că ai căzut, ci important e să iubeşti braţele care te ajută să te ridici, că e important să ştii unde vrei să mergi şi că nu e nici o ruşine să întinzi mâna pentru ajutor, atâta vreme cât ştii să fii recunoscător. Ea mă învaţă că e important să poţi să oferi sprijin şi siguranţă celui iubit, că a "răspunde de cineva" implică multe obligaţii, multe sacrificii, puţine drepturi şi mari satisfacţii.

...sunt multe lucruri pe care le voi mai învăţa de la Ana. Să zâmbesc şi să râd din nou - e prima mea temă de casă.